Coregrafia portretelor

Ma indoiesc ca tinerii stiu foarte multe despre "lovitura de palat" din 23 august 1944, soldata cu arestarea maresalului Ion Antonescu. In definitv, nici nu sint sigur ca ei ar avea vreun motiv sa inregistreze in calendarul afectiv aceasta data istorica. 23 august poate fi, sa zicem, un reper pentru cei ce au trait realmente consecintele acelui eveniment. Pentru tinerii la care ma refer, altele sint datele semnificative din istoria recenta. Si e mai bine asa.

Pentru noi, 23 august a avut indeosebi urmari negative. "Lovitura de palat" a deschis calea regimului comunist, care a intrerupt pentru jumatate de veac dezvoltarea fireasca a Romaniei ca stat european. Noul regim a oprit democratia, parlamentarismul, exercitiul Constitutiei din 1923. "Revolutia" nu a avut efecte benefice nici pe plan militar. Soldatii romani au inghetat in Tatra pentru eliberarea Cehiei. Rusii luasera imediat dupa 23 august peste 100 de mii de prizonieri. La Conferinta de pace, Basarabia si nordul Bucovinei au ramas in granitele Uniunii Sovietice. Pe plan intern, s-au instaurat violenta, arbitrariul, bunul plac, iratiunea. Am avut parte de dictatori inculti si sangvinari (Gheorghiu-Dej, Ceausescu). Romania a fost lovita de frig, saracie si teroare. Si, mai presus, de orice s-au instapinit peste romani, duplicitatea si minciuna.

Tocmai despre minciuna as dori sa spun in acest articol modest doua vorbe. Orice dictatura isi scrie istoria dupa cum pofteste. Cunosteam deja acest mecanism diabolic din romanul profetic al lui George Orwell, intitulat 1984, din analiza lui Czeslaw Milosz (Gindirea captiva: Eseu despre logocratiile populare). Adevarul este intors pe dos ca o cirpa murdara si nu mai trezeste decit dispret amestecat cu ura. Eroul de ieri devine tradatorul de azi (cazul Lucretiu Patrascanu). Albul se intuneca. Negrul se albeste. Stirpitura fizica e prezentata de scriitori sub chip de colos: fruntea lui Ceausescu depasea in inaltime culmile Carpatilor, privirea lui era mai agera decit aceea a soimilor, virilitatea lui se dovedise exemplara (ara primul barbat al natiei). Insasi "lovitura de palat" fusese rescrisa in acord cu noii actori politici. Ceea ce fusese o realizare a regelui Mihai, a lui Maniu si Bratianu era atribuit, in manuale, unei initiative comuniste din 13 iunie 1944. In realitate, Patrascanu si Bodnaras (alta figura sinistra!) auzisera de arestarea maresalului Antonescu abia la orele 10 seara, din proclamatia regelui.

Dispretul fata de adevar se insotea cu dispretul fata de memorie si, pina la urma, cu dispretul fata de mintea oricarui om. Pentru a ilustra acest multiplu dispret, voi povesti succint o amintire.

In scoli, peretele din fata elevilor era un soi de catapeteasma profana. Atirnau acolo, intr-o teapana solemnitate, tablourile capilor partidului comunist (Dej, Maurer, Bodnaras, Apostol si ceilalti). Numai ca, an de an, tablourile isi schimbau de la sine dispozitia si protagonistii, in dispretul memoriei elevilor. Orice "reforma" din partid zguduia catapeteasma. Fara multe explicatii, unele portrete erau inlocuite pur si simplu cu chipuri noi, care ne umpleau de uimire. Im amintesc doua astfel de momente. Cel dintii, a fost la moartea lui Gheorghiu-Dej in 1965. Al doilea in primavara anului 1968, dupa reconsiderarea asa-zisului "proces Patrascanu".

Lipsit complet de "cultura politica", adica de o lectura avizata a oficiosului comunist "Scinteia", eram profund mirat de repeziciunea cu care se metamorfoza peretele de dupa catedra. Domnul cu palarie disparea peste noapte, pentru a face loc, pe nepusa masa, unui individ cu trasaturi grobiene si cu cararea pe dreapta. Doamna in strai negru si cu fata severa lasa locul unui domn cu parul spalacit si dat pe spate. Era acolo o ciudata coregrafie. Pesemne ca intentia regizorilor era sa uitam complet chipurile celor expulzati in urma unor vestite sedinte de demascare, despre care nu aveam atunci habar. Numai ca eu (dar si colegii mei) nu uitam asa usor. Inca nu invatasem sa uitam.

Domnul cu palarie ne fulgera in memorie cu privirea lui de canibal, chiar daca nu mai era pe varul peretilor. Doamna cu chip sever ne persecuta fara indurare noptile. Coregrafia era una a minciunii zilnice, un spectacol grotesc, menit sa ne aduca uitarea mult dorita de regim. Vai, nu am uitat…