Cum ar fi fost sa va spovediti la un inger?

In traditia ortodoxa, credinciosul se apropie de sfintul altar aducind o jertfa care insoteste si un pomelnic. De obicei, pe un petec de hirtie sint insirate, pe doua categorii – vii si adormiti -, numele de botez ale celor pentru care respectivul doreste sa ceara mila si ajutorul lui Dumnezeu. In textul evanghelic care se va citi miine in biserici, in duminica a sasea dupa Rusalii, regasim si un argument in favoarea traditiei pomelnicului. Evanghelistul Matei ne relateaza, in capitolul 9, cum un slabanog (adica un paralitic) din Capernaum este adus prin osteneala unor prieteni la Hristos, spre a fi vindecat. "Indrazneste, fiule! Iertate sint pacatele tale!", ii spune Iisus inainte de a-l vindeca de cumplita boala.

Gestul celor "patru insi", cum ii indica un alt evanghelist, Marcu, este paradigmatic pentru toti purtatorii de pomelnice. Caci intre cei care sint scrisi spre pomenire se afla deseori persoane care nu frecventeaza biserica, fie pentru ca sint atit de bolnavi incit nu se pot deplasa, fie pentru ca nu vor sa vina, traind in pacate care-i indeparteaza de Dumnezeu. Purtind pe pomelnic numele acestora (precum slabanogul era purtat pe targa), noi purtam insasi persoana desemnata de acel nume. Caci este o tainica legatura intre orice persoana si numele pe care-l poarta. Chemind sau invocind numele cuiva, facem sa fie prezenta cumva insasi persoana respectiva.

Iar daca in pomelnic cerem, cel mai adesea, pentru cei vii, sa le dea Dumnezeu sanatate, e bine sa intelegem, din modul in care a lucrat Mintuitorul vindecarea slabanogului din Capernaum, ca ii ajutam pe cei pe care-i pomenim daca, in primul rind, cerem lui Dumnezeu sa li se ierte pacatele. Cu dumnezeiasca intelepciune, Hristos ne invata ca, inainte de a vindeca trupul trebuie vindecat sufletul. Spre exemplu, daca faci un transplant de ficat unui alcoolic, dar acela nu s-a vindecat de patima betiei, vindecarea nu e decit una temporara, pina cind alcoolul va afecta si noul ficat. De aceea unii nici nu primesc vindecare trupeasca pina cind nu-si curatesc mai intii sufletul, pina nu-si intorc fata catre Dumnezeu.

Iertarea pacatelor nu are un caracter juridic. Pacatul nu se reduce la incalcarea unei legi (fie ea si divina) care atrage dupa sine consecinte. Pacatul este o rupere de Creatorul tuturor, de Tatal ceresc si o intoarcere a sufletului catre cele create. Asa cum unii rup relatia cu parintii care i-au nascut si i-au crescut, tot asa unii rup relatia cu Dumnezeu. Si e usor sa te rostogolesti la vale pentru ca e in firea lucrurilor ca sa se supuna gravitatiei. Pentru a urca spre virful unui munte, insa, este nevoie de multa osteneala. Tot asa, a te prabusi in cele de jos, in satisfacerea unor pofte trupesti, a cauta in cele materiale o implinire e in natura firii noastre cazute, mostenitoare a celei lui Adam cel izgonit din Rai. A te ridica spre Dumnezeu cere efort, staruinta si numai puterea Lui ne poate salta spre cer. A cadea este in exclusivitate al nostru, asta o facem si singuri. A ne ridica e o impreuna lucrare a noastra cu puterea lui Dumnezeu. Si, asa cum se vede, cel mai adesea impletita si cu ajutorul unora din jurul nostru.

Iar Dumnezeu, asa cum ne dezvaluie tot fragmentul evanghelic amintit mai sus, "a dat oamenilor asemenea putere", aceea de a se ierta pacatele. Preotul, la spovedanie, poate sa lege sau sa dezlege pacatele. Si nu e un act simbolic sau o implinire a unui ritual, ci o reala dezlegare a sufletului penitentului de legaturile bolnave cu lumea. Dumnezeu a ales sa dea aceasta dezlegare de pacate oamenilor tot prin oameni – prin duhovnici – si nu direct sau prin intermediul ingerilor. Inchipuiti-va cum ar fi fost sa va spovediti la un inger. Cum ar putea o faptura care nu poarta trup de carne sa ne inteleaga limitele si neputintele? Cum ar putea sa ne dea un sfat cineva care nu are foame, sete, somn sau alte nevoi de genul acesta?

Cind ingenunchem sub epitrahilul unui preot, chiar daca are harul pe care-l da Dumnezeu la hirotonie, stim ca avem totusi in fata un om. Un om cu pacatele si slabiciunile lui. Care ne poate intelege si care se regaseste in cele mai neputincioase ale noastre. Un duhovnic povestea ca nu reusea sa priceapa cum de cel care i se spovedea cadea asa de usor si de des in pacatul desfrinarii, desi era un om credincios, dornic sa se vindece de patima asta. Si n-a priceput pina cind n-a venit si asupra lui o astfel de ispita. Atunci a inteles ca, daca el nu cazuse in patima desfrinarii, asta nu era un merit al sau, ci era efectul protectiei lui Dumnezeu. Care ingaduie anumite ispite sau chiar caderi pentru a ne intelege mai bine semenii si a nu-i mai judeca.

Cu totii sintem solidari pe pamint si impreuna responsabili pentru raul din lume. In vechime, cind o tara era invadata de cotropitori, episcopii ingaduiau crestinilor sa participe la razboiul de aparare, dar, dupa aceea, ei erau opriti o vreme de la impartasanie. Li se explica interdictia prin aceea ca erau si ei vinovati pentru ca s-a ajuns la un conflict armat. Ca daca ar fi fost buni crestini, Dumnezeu nu ar fi ingaduit sa se abata asupra tarii o astfel de napasta. Indiferent de starea sufleteasca, indiferent de gradul de curatie sufleteasca, toti sintem impreuna responsabili de toti ceilalti. De aceea ni se cere sa purtam in rugaciune (inclusiv in pomelnice) mai ales pe cei pe care-i vedem mai slabi decit noi. Ce e mai mult decit aceasta nu mai sta in puterea noastra, e lucrarea lui Dumnezeu.

Preotul Constantin Sturzu va semna in fiecare simbata rubrica pe teme de religie. Este consilier cultural al Arhiepiscopiei Iasilor, preot la Parohia "Nasterea Maicii Domnului" – Talpalari (Iasi). Absolvent al facultatilor de Teologie Ortodoxa si de Filosofie