Cumparaturi pe datorie

Multi se intreaba de ce multe amintiri din lumea araba sint scoase de la naftalina abia acum. Pe cine ar putea sa intereseze lumea araba de acum 4-5 decenii?

Intrebarea este fireasca si sint dator cu o explicatie.

In zilele noastre, in lumea crestina se percepe arabul ca un om prevazut cu o centura exploziva, cu mitraliera, cu cutite si gata sa se arunce in aer, sa taie gituri, sa masacreze civili, copii, femei si, in general, tot ceea ce inseamna om.

Din moment ce fanaticul nu alege victimele si are ca scop sa curga cit mai mult singe, este firesc sa fie vazut ca un odios monstru. Ucide, isi ucide semenii, coreligionarii, conationalii si evident, cireasa de pe tort, necredinciosii, infidelii, cum sint etichetati crestinii.

De ce oare s-a derapat atit de mult intr-o lume care era frumoasa, toleranta, cu pricipii morale solide? Am convingerea ca lumea araba a ramas aceeasi, dar nu pot nega aparitia unor curente fundamentaliste care inspaiminta in primul rind lumea araba.

Scopul relatarii unor amintiri din aceasta fascinanta lume este de a trezi speranta ca cele doua civilizatii, crestina si musulmana, pot coexista.

In vara anului 1975 am facut o escapada turistica de aproape 3luni. Am pornit din Oran spre vest, prin Maroc, Spania, Franta, Italia si am intrat din nou in Africa prin Tunis, dorind mai ales sa vizitez vechea Cartagina.

Ne-am inchinat, la Palermo, la Sfinta Rozalia Palermitana, aflata intr-o grota pe muntele Pelegrino si apoi am urcat cu micutul nostru Fiat in vapor. Dimineata am debarcat in Tunis si am atacat rapid punctele turistice. Termele romane, bazinele de apa facute de romani, inca functionale si evident, fugitiv alte obiective turistice, scrijelite meticulos in memorie.

Ne grabeam spre Oran, traversind Algeria dinspre est la vest si din motiv de cale lunga, Bubulina era impinsa la 110 km/h aproape constant.

In Tunis am cumpart monede romane si alte suveniruri facute de batrinii cuceritori, "originale toate", ieftine si 100% falsuri. Dar chiar si falsurile isi au farmecul lor. Ca prin minune, in Cartagina se gaseau pentru toti turistii fel de fel de nimicuri uitate de romani pe acolo. Zilnic se reaproviziona zona cu antichitati si intotdeauna seara nu mai gaseai nimic.

In Algeria am traversat muntii din zona Kabyliei si ne-am minunat sa vedem case cu cerdac, covoare de la noi, oameni blonzi si cu ochi albastri. Aveau toti o mindrie tipic dacica si parea o populatie greu de dominat.

– Romanii au luat dacii din Oltenia si i-au instalat la Kabylia. Pe berberii din Kabylia i-au adus in Oltenia, imi explica un erudit.

– Hopa! Acum inteleg de ce oltenii sint…

– Cum sint?

– Asa… ca oltenii.

Nu am detaliat, dar doream sa spun ca acestia vor toti caporali sa fie, sau chiar sergenti si au inventat masina cu scaune doar in fata.

Ciudata impresie am avut prin satele izolate din acesti munti, sa vad portul izbitor de asemanator cu al romanilor. Ma gindeam, rizind singur ca prostul, ca n-ar strica sa incercam sa reparam ce au facut romanii, adica sa-i ducem inapoi pe olteni… (fascist gind!). Imi era inca proaspata amintirea sergentului oltean avut in armata si poate ca cititorul va fi mai blind in blamarea mea, meritata de altfel.

Muntii erau strabatuti de sosele care urcau frecvent la 2300 m si astfel te bucurai de frumuseti care iti taiau respriratia. Munti unici care se aruncau in mare si creau peisaje incredibile.

Acolo, intr-un mic magazin dintr-un izolat satuc montan, am vazut o superba statuieta din abanos. Ochii au ramas fixati la minunatia aceea.

– V-o dau ieftin, domnule.

– N-am bani la mine (era purul adevar).

– Nu-i nimic, o sa mi-i dati cind o sa aveti.

– Dar lucrez in Oran, la 1250 km.

– O sa-i trimiteti prin posta, spune calm arabul.

– Dar daca…

– Cunosc oamenii, domnule.

Cu calm a impachetat statueta si mi-a dat-o. Pe o hirtie mi-a indicat adresa.

Nu m-a intrebat cum ma cheama. Dupa citeva luni, drumurile mele m-au purtat din nou prin acele locuri si am trecut din nou pe la acel butic. Ne-am bucurat impreuna, am mincat cus-cus cu carne de camila si mi-a oferit si un mic cadou. Era un raspuns la micul meu cadou pe care il adusesem din Oran. Trebuia sa avem o relatie fara obligatii a unuia fata de celalalt. Fiecare cu demnitatea lui nestirbita.

Am lasat Algerul in urma si zburam spre Oran, spre "casa". Traversam un mic orasel, cam ca Bivolari, si minam tare. Un politist se posteaza tantos in fata mea ca sa ma opreasca. El nu avea de unde sa stie ca frina mea nu era prompta si, cind a vazut saracul ca vin atit de tare spre el, a luat-o la fuga in lungul strazii. Un gardulet il impiedica sa sara pe trotuar. Transpirat tot, vine la mine zimbind.

– Domnule, erau toti sefii mei pe strada, mai incolo, si mi-au spus sa va opresc si sa va conduc la ei.

– Urcati, va rog.

Ma duce nazad (inapoi) la vreo cinci sute de metri si vad acolo vreo 4-5 sefi care vorbeau cu foc despre fotbal.

– Ce s-a intimplat? intreb deloc panicat.

– Circulati cu 100 km/h prin localitate.

– Cu cit?

– Cu 100 km/h, ma pricep sa apreciez corect viteza.

– Sinteti sigur, domnule ofiter?

– Da, foarte sigur.

– Ciudat, mormai in surdina.

– Ce este ciudat? se burica ofiterul.

– Pai, hai sa facem un pariu. Poftim cheile de la masina. Daca prindeti 100 km/h nu va mai intoarceti, masina este a dumneavoastra.

O explozie de ris nu mai putea fi oprita.

– Cum adica?

– Ce ati auzit.

Rid din nou cu pofta.

– Poate 95 km/h, corecteaza expertul.

Ofiterii rid si-mi string mina prieteneste. Ne despartim bine dispusi. De mine se apropie "fugaritul" si-mi strecoara confidential:

– Domnule, dati-mi-o mie si prind 125 km/h.

– Stiu, este viteza maxima. Politistul fugarit imi face cu ochiul, ma bate pe spate si-mi sopteste amical.

– Mi-ati placut foarte mult. O sa le spun cind imi vor veni cu ifose la mine.

Mai aveam 400 km pina acasa. Pe splendidele sosele facute de francezi, era o nimica toata.