Despre aroganta

Am spus in mai multe rinduri ca omul politic Calin Popescu Tariceanu a constituit in ultimii ani, pentru mine cel putin, o surpriza destul de placuta. Pe vremea cind era, alaturi de Patriciu, un "tinar liberal", furios si reformator, nu-mi inspirase incredere, parind un fils à maman cu oarece veleitati donjuanesti. De aceea, cind Basescu l-a numit prim-ministru, am avut inima strinsa. Ma temeam ca un nou Petrica Roman – altfel spilcuit si multilingual – va arunca tara intr-o aventura economica si sociala. N-a fost deloc asa – e drept, nu doar datorita competentei guvernamentale (atit cit se va fi vazut ea), ci si monitorizarii draconice la care ne-a supus Uniunea Europeana in preajma aderarii. Oricum, una peste alta, Tariceanu mi-a infirmat spaimele, dovedindu-se un premier bun sau, in sfirsit, mult mai bun decit il banuisem. A si gafat, indiscutabil, de la nesiguranta primelor luni de guvernare (cind presa chiar il poreclise "Razgindeanu") si scrierea de "biletele" catre Cotroceni, pina la numiri discutabile ale unor personaje bizare in ranguri inalte si demiteri absurde ale altora de calitate (ca in cazul ministrului Ungureanu). M(ne)-au deranjat, fara indoiala, si partipris-urile lui ostentative, din categoria celor ilustrate de afacerile lui Dinu Patriciu. Totodata, s-a subinteles mereu slabiciunea sa fata de anumite grupuri de presiune, justificat numite de presedinte "clientela politica". Dincolo de toate, insa, Tariceanu a supravietuit unui context extrem de ostil (lupta cu Traian Basescu nu a reprezentat, sa recunoastem, o joaca de copii) si, in plus, a girat citeva actiuni economice si sociale inspirate. Punind in balanta asteptarile mele initiale si rezultatele unei experiente de patru ani, pot spune ca actualul prim-ministru al Romaniei a devenit, ca om politic, o surpriza. Repet, una destul de placuta.

De unde totusi relativismul impresiei? De ce restrictivul si incertul "destul" asociat parerii ("placute") de ansamblu? Raspunsul nu e greu de dat si, intr-un fel sau altul, a fost formulat, de-a lungul anilor de guvernare, atit de presa si societatea civila, cit si de oamenii obisnuiti. Dl. Calin Popescu Tariceanu este si, probabil, va fi in continuare un individ fundamental arogant. Vreau sa fiu bine inteles. Nu fac aici pe inocentul voltairian, descins din "idealismul" livresc in "concretul" dimbovitean. Stiu ca aroganta defineste, in politica romaneasca, un mod de viata, o forma de legitimare a apartinatorului la "clasa superpusa". Politicienii autohtoni au capatat chiar o anumita rutina in exercitiul arogantei. La Tariceanu vorbim insa despre ceva diferit – despre o maladie spirituala care, aidoma bolilor severe, scapa de sub control si ajunge autonoma. Aroganta lui se manifesta in sine, iesind din incidenta rationalitatii si bunului simt. Intre aroganta "obisnuita", "de servici", a politicienilor si aroganta "structurala", "de fiinta", a premierului exista o ruptura de nivel. In timp ce politicianul standard renunta rapid la stilul arogant, daca interesul de partid o cere (devenind – uneori jalnic – vechiul practicant de temenele, de pe vremea cind ducea servieta ori lipea afise), Tariceanu pare dispus sa sacrifice orice (inclusiv pe el insusi) inainte de a inceta sa fie arogant. Omul e, pur si simplu, impietrit in orgoliul personal, nu-si poate reprima dispretul pentru ceilalti si, mai presus de toate, nu-si permite nici cel mai marunt gest umanizator, care sa-l scoata – fie si pentru o secunda – din morga lui ariana. Se simte intotdeauna pe un piedestal, de unde priveste, indiferent si impenetrabil, la omenirea ignara, rufoasa si delabrata, care-i cere, contorsionat, cu miini scheletice, jupite si murdare, un strop de bunavointa. Acest defect, cum sa-i zic, de constitutie sufleteasca, il va distruge, mai devreme sau mai tirziu, ca om politic, pe Tariceanu si va face ca realizarile sale (unele, poate, importante) sa fie privite cu o insurmontabila suspiciune.

Episodul ultim de aroganta absoluta pe care l-a traversat primul-ministru e cel al maririi salariilor din educatie cu cincizeci la suta. In momentul in care scriu rindurile de fata, situatia sta blocata si nu i se prevad solutii pasnice. Sint, cum se stie, eu insumi profesor – profesor universitar "plin", conform terminologiei din tagma noastra. Voi afirma din start ca, desi nu functionez la o facultate bogata (pentru a fi salarizat la grila maxima) si desi nu am vechime suficienta (pentru a beneficia de cota ultima – inalta – a retributiei lunare), nu ar fi corect ca leafa mea sa creasca subit cu cincizeci de procente! Cred – si sper sa nu-mi irit prea tare colegii cu aceasta observatie – ca profesorii universitari "plini" ar trebui sa fie exclusi de la o asemenea indexare. Pe de alta parte, o spun cu toata taria, ar fi obscen – asa cum, de altfel, a si fost in anii postrevolutionari – ca salariile tuturor celorlalte trepte universitare, ale dascalilor din invatamintul mediu, institutorilor si educatorilor sa nu primeasca urgent legala si legitima marire! Cine crede ca un salariu minim (de sase-sapte sute de RON), care devine, dupa aplicarea cresterii, de o mie de RON, ori altul median, de o mie de RON, care, dupa ajustare, ar ajunge la o mie cinci sute de RON, sint "nejustificate" si "periculoase" pentru o economie a clientelismului si coruptiei este fie ticalos, fie iresponsabil (neobservind sau prefacindu-se ca nu observa dementa spre care se indreapta poporul roman, tot mai vehement, pe fondul unei educatii lasate de izbeliste). Primul pe neonoranta lista s-a pus – de unul singur – dl. Tariceanu, inghetind feroce salariile profesorilor, dupa ce, cu ocazii diferite, a marit venituri din administratie si structuri institutionale preferentiale intr-un mod aberant. Va veti mira poate, dar eu nu-l cred pe premier, cu adevarat, nici ticalos, nici iresponsabil. Ramin la parerea ca este un arogant patologic. Cind toate palierele statului (de la Parlament, la Curtea Constitutionala si Presedintie) si-au dat acordul pentru o reparatie morala (tardiva), oferita cadrelor didactice, Calin Popescu Tariceanu are un puseu de aroganta, opunindu-se tuturor si pozind, destul de grotesc, in mare barbat de stat (bla-bla-ul economic apocaliptic constituie doar o poveste de adormit copiii – exista gauri financiare mult mai mari in Romania, pe care nimeni nu se grabeste sa le acopere). Ma intristeaza ca personajul in discutie nu ascunde cel putin interese politice (precum ceilalti – fie ca sint pro ori contra masurii) si este numai subjugat morbid patimii sale. A pornit o cruciada "burghezo-mosiereasca" impotriva celei mai amarite clase sociale din tara – a profesorilor -, cruciada care, tare ma tem (desi nu am pretentii de futurolog), se va termina prost pentru el. Si inca ceva in final: Tariceanu si-a adus alaturi, in Guvern, o fauna absolut delicioasa, de la corupti (Remes) si incompetenti (Cioroianu) pina la exotici (Adomnitei), histrioni (Orban), veleitari (Vosganian) si monomaniaci (Pacuraru). Oare nu e si aici un simptom al arogantei bolnave, de a fi chiorul din tara orbilor?