Dor de „Pops”

Nu mi-ar fi placut sa se departeze luna iulie fara sa-mi amintesc de Daniel Louis, zis si "Pops". Pe 4 a venit, in 1900 – pe 6 a adormit (fara sa stie ca pentru totdeauna). Era in iulie, intr-o vacanta de liceu, cind i-am citit prima data, timp de o zi, povestea scrisa la persoana intii – una din cartile pe care le-am dorit mereu in biblioteca mea. Mai tirziu, in iulie 1988, profesoara cu care am invatat ceva despre "forme muzicale" la Conservator mi-a daruit un exemplar. Si mai tirziu, intr-o duminica de iulie, am incercat in pagina aceasta o schita de portret, careia Cerasela Cirimpei i-a gasit titlul potrivit: "Stii sa iubesti?".
Desi cei mai multi si-l amintesc exclamind (la sfirsitul vietii) cu raguseala lui dintotdeauna, "What a Wonderful World", iar o parte se-ncalzesc degraba ascultindu-i trompeta gata sa explodeze in registrul acut, prea putini stiu de cartea "Viata mea la New Orleans", editata si in romaneste, intr-un singur tiraj, in 1966. Pina nu se implineste luna de la dubla semnificatie a vietii lui pamintene, va propun sa ne gindim citeva minute la el. Ne ajuta cartea de 168 de pagini si jumatate, pe care o ating de fiecare data de parca ar fi o scriere pe pergament. De aceea, nu are decit o suferinta abia vizibila – paginile sint usor ingalbenite.
Daca nu stii cine a fost "Pops", zis si "Satchmo" ("Buza sparta") si te dai la citit, iti inchipui ca o fi unul din miile de muzicanti mai rasariti (si cu talentul de a povesti in scris) pe care batrinetea ii indeamna sa se confeseze.
"Nu stiu altii cum sint" – dar "Pops" nu era batrin la 53 de ani, cind a dat trompeta pe-un creion, ca sa spun asa. Se arunca din concert in concert, inregistra discuri, juca in filme, calatorea de pe un continent pe altul, dadea interviuri, era primit de oficialitati, se putea lauda ca a fost primul muzicant afro-american primit ca un oaspete important (in 1951) de primarul orasului Chicago. Puristii jazzului il priveau chioris pentru ca o "intorsese" pe comert, aparind tot mai des in spectacole de revista, in comedii cinematografice, pe discuri de mare tiraj care se departasera binisor de vremea inovatiilor strict muzicale din anii ’20. Judecind conform mentalitatii, spiritului si limbajului vremii noastre, nu-l putem blama. In definitiv, pana de memorie care l-a impins in tinerete sa inlocuiasca versurile stupide ale unui cintec la moda cu silabe onomatopeice scandate in ritmul infierbintat de swing (ca sa nu repete inregistrarea, care ar fi costat mai mult) a fost inventia lui, numita, de atunci, "scat", devenita rapid un "trend" pe care si l-au insusit toti cintaretii mici si mari, impamintenit in America si in lume ca un "brand" despre care oricine stia ca, de fapt, e al lui, al lui "Pops".
Citi mai stiu astazi ca maniera "scat" de cint vocal in jazz a fost descoperita de "Pops" cu aproape un secol in urma? Multi cred ca inventia a fost patentata acum vreo zece ani de batrinelul ala slab, cu figura timp-serioasa, care a avut, si el, odata succes in genul pop si care-si spune "Scatman"!
Poreclit in copilarie "Dipper", personajul nostru a carat carbuni, a vindut ziare, a gasit un pistol calibrul 38, cu care s-a falit in fata prietenilor tragind la nesfirsit (cu gloante oarbe), a fost condamnat de tribunal la inchisoare pentru minori, unde a invatat dulgheria si gradinaritul, a lucrat la traversele de cale ferata, dupa ce a iesit din casa de corectie s-a intors in mahalaua plina de fiinte care se speteau muncind ori cadeau prada bauturii, isi rezolvau diferentele de opinii ori isi astimparau gelozia cu cutitul, cu pumnii, cu revolverul, se iubeau si se urau cu tot atita patima, dansau si cintau cu pasiunea ce dispretuieste suveran ziua de miine.
Speluncile, casele cu felinare rosii, restaurantele mai acatarii si localurile de lux au fost "clasele" primare, scoala generala, liceul si Conservatorul la care "Pops" a invatat sa cinte la goarna, la cornet si, in sfirsit, la trompeta. Batausii, betivanii, fetele usoare si certarete, batrinii acriti din cartierele marginase ale New Orleans-ului si-au descoperit cu totii, ca prin minune, in prezenta lui "Pops" flacaruia de bunatate si omenie, care nu se stinsese de tot. Cu ochii lui mari, ce se roteau, parca iesiti din orbite, in toate directiile, cu gura ce nu-i mai tacea, cu pasiunea lui pentru mincarea de fasole, cu dorinta lui de a face oricind un serviciu, cu trompeta lui la care cinta atintindu-si privirile spre cer ori spre tavan, punindu-ti picioarele pe jar si sufletul in borcanul cu melancolie, "Pops" s-a salvat de iadul viciilor, reusind sa modeleze, din dragoste pentru muzica si pentru trompeta, o arta inteleasa de toti. Unii au inteles-o ca pe o distractie mai usoara sau mai rafinata. Altii, ca pe o muzica ce ascunde subtilitati ce merita studiate de specialisti.
Cartea lui "Pops", "Viata mea la New Orleans", merita citita in tren, pe plaja, in anticamera stomatologului, daca vrei sa-ti amagesti frica de ce va urma. Merita citita daca vrei sa intelegi lumea in care s-a nascut jazz-ul. Si ce a ajuns muzica aceasta dupa un secol. Spre a nu da loc nici unei confuzii sau interpretari rautacioase, ma grabesc sa precizez: "Jazz-ul, un secol de tinerete".
Si nu uit sa scriu, in sfirsit, numele sub care il stiu toti, cel mai bine, pe "Pops": Louis Armstrong.