Doua capitale – doua lumi

Capitala ar trebui sa defineasca – in mic – tara, natia, cu tot ce presupun acestea: chintesenta insasi.

Dar se intimpla asa?

Cine-i poate refuza, de pilda, Parisului statutul predestinat? Poate, doar insisi francezii, cei ce nu stau in Paris, ci in alte mari orase ale Frantei, indrituite, de altfel, sa aspire, sa fi aspirat cindva la prioritate. N-a fost sa fie.

Cum si Iasului nu i-a fost sa fie – el – capitala tarii. Cedind unui Bucuresti mult mai intrepid, mult mai impunator, mult mai siret.

Pe drept/pe nedrept.

Din Micul Paris de altadata n-a mai ramas mai nimic. Poate, doar, niste strazi – de altfel minunate – ce mai pastreaza – eroic – regretata patina.

Sint multumiti bucurestenii insisi de capitala lor?

Defel.

O recenta emisiune radio – gen "De vorba cu ascultatorii" – i-a prizat pe cei ce traiesc realmente intr-un Bucuresti al tuturor posibilitatilor dar si al tuturor reprosurilor. Nu a existat mai nimeni care sa remarce si partea buna a orasului de-acum, cea dornica sa se alinieze modernitatii europene. Incercarile moderatorului de a inclina si in aceasta parte au fost minime ca rezultat: cine intra pe post isi deserta mai toata tolba cu resentimente, lasind impresia ca traieste intr-un loc ce a fost cindva extrem de frumos, acum insa la discretia celor cu bani, insensibili la dorita efigie unica a orasului. Tonusul resentimentar in chestiune nu e singurul, daca urmarim sondajele curente privind mediul public, parlamentul, partidele, de ce nu si turbulentul futbol. Daca am incerca o sinteza cit de cit exacta a majoritatii celor care – invitati – se pronunta asupra orasului in care traiesc, am obtine aceeasi tonalitate pesimista, atit de la moda dupa caderea dictaturii. Pastrindu-se astfel impresia ca mai bine era in dictatura. Nenumita asa, bineinteles, de nostalgicii extaziati in fata gigantismului arhitectural de-atunci, pe drept cuvint taxat acum de cei ce isi doresc o capitala de rang european, moderna, evident, dar nu desprinsa brutal de antecesoarea ei interbelica. Atestata documentar acum vreo sase sute de ani.

La cealalta extrema – nu neaparat una pozitiva – se afla Beijingul, metropola a persistentei unui comunism dubios, oricum metropola a lumii de azi. Daca Bucurestiul – luat aleatoriu ca antiteza – poate atesta doar vreo sase sute de ani, metropola galbena bate spre doua milenii. Ei bine, gigantica asezare si-a insusit – prin intempestivii ideologi ai leninismului asiatic – imensul prestigiu al fostului imperiu, situindu-se in gaunoasa avangarda anticapitalista. Imaginile aniversarii a 60 de ani de regim comunist – atit de frisonante si-n propria noastra amintire – arata o gigantica structura statala pusa doar in slujba propriei supravietuiri totalitare. Agentiile internationale au relatat sintetic: China a deschis azi dimineata, 1 octombrie – cu 60 de salve de tun, in Piata Tienanmen – festivitatile pentru cei 60 de ani de la proclamarea de catre Mao Tzedun, primul ei presedinte, a Republicii Populare Chineze. Totul sub portretul lui Hu Jintao, actualul presedinte. Au defilat – intimidant – rachete balistice intercontinentale (numite expres antiamericane), trupe, dar si… dar si… o corpolenta armata de dame in minijupe si cu cizmulite albe. Asta, ca fata a noii Chine, aliniata modernitatii… capitaliste la zi. Mai e intrebat vreun chinez cum ar trebui sa arate capitala lui? Care-i nebunul?

Minus minijupele, ce frison inspaimintator ne-a reactivat noua, celor deja trecuti prin asta, parada de la Beijing!

Asa ca mai bine cu Bucurestiul nostru, atit de iubit dar si atit de hulit mai de toti, decit cu mamutul blindat de la Soare Rasare.

Apropo.

Nu-i mai relaxanta ultima stire cum ca celebrul tango argentinian va figura de-acum inainte in patrimoniul cultural al umanitatii, conform recentei decizii luate de UNESCO?

Sa nu lasi naibii si Bucurestiul, si Beijingul si sa traiesti la… Buenos Aires, capitala tangoului?

Ole!