Drama unei mame

La doar trei luni dupa ce am citit excelentul roman al lui Catalin Dorian Florescu Zaira si am aflat, din interviuri, din reportaje ori chiar de la autorul in cauza date precise despre protagonista reala a romanului, ba am vazut si poze care documentau o realitate transpusa romanesc, iata ca infulec, cu un apetit pe care putini scriitori de azi mi-l mai provoaca, ultimul roman al lui Radu Aldulescu, Ana Maria si ingerii, care transpune si el, dupa cum avertizeaza editorul Madalina Ghiu, tot o poveste reala. Despre ce este vorba? „O mama indurerata striga dupa ajutor. Pentru prima data, unui om trecut printr-o grea incercare ii venise ideea sa apeleze la puterea vindecatoare a literaturii".

In pofida titlului, romanul reface biografia Marianei, inca din copilarie (un capitol se intituleaza explicit Amintiri din gradina raiului), insistind cind este necesar asupra altor personaje: ba mama sa, sudorita decorata de insusi Ceausescu, de o disciplina care, mutata in spatiul familial, devine rigida, ba tatal sau, portarul de fotbal Savu, un boem cu suflet mare, dar perdant si risipitor, ba sotul Marianei, Remus, barbatul brutal, nestatornic, incapabil sa se aseze („golanul, curvarul, seducatorul, corupatorul de ochelariste serioase, de buna credinta…"). E o lume pestrita, a proletarilor abrutizati nu doar de munca si de ambitii comuniste, ci mai ales de vicii, aflati cu doar o treapta mai sus decit cei din Sonata pentru acordeon ori Istoria eroilor unui tinut de racoare si verdeata. In acest mediu dur, lipsit de scrupule, nevinovata Mariana, cu talentul sau muzical si increderea naiva in oameni, este o victima sigura. Dupa ce o seduce, Remus o ia de sotie si o azvirle intr-un sir de incurcaturi financiare, din care ea nu mai poate scapa decit fugind riscant peste granita. Nu din motive politice, nici sociale, ci pur si simplu pentru a scapa de puscaria care sigur ar fi asteptat-o. Mariana este de la bun inceput o victima lipsita de vinovatie, o inocenta care plateste doar pentru incapatinarea sa de a crede in oamenii de linga ea. Este, de altfel, „defectul" pentru care va plati intreaga viata, pina la ultima lovitura pe care i-o da Manfred, barbatul-copil, tatal adoptiv al Anei Maria, impotentul care, dupa atitia ani, isi gaseste o amanta si o lasa pe partenera sa cu o datorie de peste 100.000 euro la fiscul austriac. De altfel, catre finalul romanului, fiica sa observa perfect „logica" acestui destin in care necazurile, nenorocirile coplesesc momentele bune: „Mami a suferit mult la viata ei, fiindca a avut un suflet mare din care a vrut sa imparta la toti si toti au gasit cu cale sa-si bata joc".

Mariana trece prin experiente care o doboara momentan, dar din care gaseste de fiecare data puterea de a se ridica. Ea are o anumita demnitate pe care doar femeile, mamele mai precis, gasesc resurse de a o mentine nealterata. Fie ca isi risca viata trecind granita in Ungaria si in Austria, fie ca e umilita ori violata salbatic intr-un lagar pentru exilati, fie ca e nevoita sa doarma prin vagoanele din gara ori pe sub poduri, impartindu-si putinul cu cersetorii, fie ca e umilita de diversi patroni ori trebuie sa faca fata unui program de munca inuman (conform statutului de auslander), in fine, fie ca se degradeaza fizic, devenind obeza dintr-o femeie frumoasa, atletica, fie ca e batjocorita in propria casa de niste hoti romani, cu care urmeaza sa se incuscreasca ori e lovita de propria fiica, deturnata de la iubirea materna de catre profitorul Gabriel, Mariana face fata cu demnitate tuturor incercarilor, pe care le socoteste un pret corect pentru imensa fericire de a-si vedea unica fiica, Ana Maria, fericita, sanatoasa, cu o viata mult mai buna decit a fost a ei. Mariana e o sacrificata si accepta fara sa clipeasca aceasta conditie. Nu se revolta, nu se plinge, nu se descurajeaza, nu cere socoteala nimanui, nu triseaza, nu se ticaloseste. Are o putere de a indura demna de o sfinta.

Dar toate acestea sint maruntisuri fata de marea tragedie care o loveste in final: moartea fiicei. Anticipez deznodamintul? Nu e nimic, autorul insusi o face inca de la primele pagini, chiar inainte de nasterea fetei. De fapt, totul este povestit din perspectiva acestui final. Prin urmare, nu derularea faptelor, nu tensiunea deznodamintului dau forta acestui roman, ci modul in care faptele sint justificate, adincite epic. Radu Aldulescu stie foarte bine ca sa fi mizat exclusiv pe poveste ar fi insemnat sa alunece intr-o zona riscanta, a melodramei previzibile.

Dincolo de drama permanenta a Marianei, trece in prim-plan in a doua parte a romanului existenta doar aparent mai ingaduitoare a fiicei. Or fi faptele reale, dar scriitorul stie sa le construiasca astfel incit ele sa aiba si o logica epica. Cele doua destine, al mamei si al fiicei, par construite in oglinda: nu doar ca Ana Maria poarta numele pe dos al mamei, nu doar ca ea este rodul unei relatii care i-a adus doar nenorociri Marianei, nu doar ca, la un moment dat, ea a intentionat sa avorteze, simtindu-se dupa aceea vinovata si raspunzatoare pentru boala fiicei, dar ambele personaje manifesta o anumita independenta, o tarie de caracter si o verticalitate care le fac sa primeasca totul cu fruntea sus. Ana Maria isi poarta boala neiertatoare (Lupus) cu maxima demnitate, asa cum mama sa traversase toate incercarile umilitoare la care fusese supusa. In plus, fiica duce mai departe increderea mamei in oameni, capacitatea de a se darui total, fara a mai lua aminte la consecinte. La urma urmelor, istoria se repeta, cu minime nuante: Gabriel, iubitul Anei Maria, este replica cu nimic mai fericita a lui Remus: grobian, indiferent, cinic, egoist, el nu este ingerul pazitor pe care fata si-l dorea, care sa o protejeze de Lupus, ci un profitor grosolan. De aceea, ultima replica a romanului ii si apartine: dimineata, la telefon, Mariana recunoaste „exprimarea cretin-eliptica" a iubitului fiicei sale: „Ciao, Mariana, Ana a murit".

Este vestea, asteptata de cititor, a unei tragedii, venita intr-o forma nu doar insensibila, ci de o nepotrivire de efect.