Fidel si Raul

Am schimbat in ultimul moment subiectul articolului de astazi, si asta din cauza meciului de fotbal Standard Liège – Steaua. Sa ma explic. Nu meciul ca atare e de vina – a fost, fiindca tot veni vorba, un meci bun, alert, cu faze de poarta, cu suspans, cu goluri – ma rog, tot ce trebuie ca sa nu-ti para rau ca ai stat doua ore in fata televizorului. Ca orice roman care se respecta, „tineam” cu Steaua, desi prestatiile mediatice delirante ale lui Gigi Becali ma scot din sarite. Aveam din start si o anume simpatie pentru belgieni – tara mica, amintirile despre extraordinarul mijlocas Enzo, Scifo, francofonia s.a.m.d. Ei bine, capitalul de simpatie pentru echipa din Li
ège s-a topit de la primele imagini televizate: galeria lui Standard flutura un urias drapel cu figura lui Che Guevara. M-am uitat totusi atent, sa nu cumva sa-i confund pe belgieni cu suporterii romani, iar omul cu steagul sa nu fie Victor Ponta, mare admirator al tricourilor inscriptionate cu chipul barbosului revolutionar. Nu. Era intr-adevar galeria belgiana, iar din acea clipa mi-am dorit ca baietii de la Steaua sa le administreze adversarilor o corectie severa.
Asa am ajuns sa scriu aceste citeva rinduri despre… Fidel Castro. Mai ales ca duminica, daca nu survine momentul fatal (dar de asta au grija, sint sigur, medicii si serviciile secrete cubaneze), dictatorul de la Havana implineste 80 de ani. Nu se va dansa insa, cu certitudine, samba pe strazi. Dansul se amina pentru apropiatul deznodamint nefericit (am vazut repetitii ale fiestei la cubanezii din Miami). Fidel Castro a fost una din cele mai sinistre figuri ale secolului XX, iar in secolul XXI el este, deja, un personaj anacronic. M-am mai ocupat de el aici (comentind, spre exemplu, excelenta biografie scrisa de Serge Raffy) si nu vreau sa ma repet. Notez insa, cu mare placere, ca au aparut zilele trecute in presa romaneasca mai multe articole ce demonteaza, cu necrutatoare luciditate, mitul „revolutionarului” ajuns stapin absolut peste o tara pe care a dus-o la ruina. A scris, asadar, Dan Goanta in „Dilema veche”, Dan Goanta care s-a mai ocupat, cu aceeasi salutara verva polemica, de un alt mit, al lui Che Guevara. De o precizie chirurgicala este textul lui Sorin Ionita din „Evenimentul zilei” (8 august). Vedem, printre altele, cum s-a construit, minciuna dupa minciuna, imaginea unui Castro „eliberator” intr-o tara care, in anii ’30-’40, infaptuise importante reforme structurale si inregistra o crestere constanta a nivelului de viata. Secondat de Che Guevara, de fratele sau Raul si de o mina de aventurieri exaltati, Castro a reusit – printr-una din acele intimplari ce arata ca istoria e uneori o farsa tragica – sa cucereasca puterea si a domnit, tiran absolut, aproape cinci decenii (e cel mai vechi sef de stat din lume, dupa regina Elisabeta…). A avut (mai are inca) admiratori fanatici, oameni incapabili sa vada ce se afla in spatele vopselelor tipatoare ale propagandei oficiale. Sartre se extazia descoperind in Cuba „democratia directa” (acelasi Sartre care admira „libertatea de expresie” din URSS si „geniile” lui Mao). L-au cultivat, din varii motive, Garcia Marquez si Maradona. Ii inalta osanale istericul presedinte venezuelean Hugo Chavez, care viseaza, dupa toate semnele, sa preia rolul de „lider al lumii a treia”, rol pe care Fidel Castro il iubea la nebunie.
Pina si transferarea puterii in miinile fratelui Raul confirma natura grotesc-caricaturala a regimului de la Havana. Doua tari au reusit performanta de a instaura dinastii comuniste: Coreea de Nord si Cuba (este ceea ce voia si Ceusescu in Romania). Viitorul lui Raul Castro este insa sumbru, si nu numai fiindca are si el o virsta (e, in plus, un alcoolic inrait si a fost in mai multe rinduri grav bolnav). S-ar putea totusi ca agonia celor doi Castro sa fie mai lunga. Daca armata, acum controlata de Raul, se va crampona de putere, lucrurile risca sa se complice. Si mai e un aspect, foarte oportun semnalat de cunoscutul politolog Alexandre Adler (in „Le Figaro” din 4 august): in Cuba s-a constituit totusi, in ciuda dificultatilor, un fel de „clasa de mijloc” dupa model sovietic, care va fi tentata, cu siguranta, de liberalism. Or, aceasta clasa ar putea reinnoda cu traditiile profunde ale Cubei, insula aflata sub stapinire spaniola pina in 1898 si socotita la un moment dat cea mai „europeana” dintre tarile latino-americane. Aceasta ar fi o varianta, plauzibila, a unei evolutii treptate catre democratie. Ramine sa asteptam.