Fotbal si vin

In urma cu exact cinci ani, scriam la aceasta rubrica, in interiorul unui articol intitulat Jumatati de masura, urmatorul paragraf: „Desi am tremurat adesea pentru nationala romana de fotbal, nu cred ca am fost vreodata un admirator autentic al componentilor ei si nici macar al celebrului Hagi. Motivatia acestei ciudatenii sentimentale este subiectiva si, de aceea, nu foarte convingatoare. In tribulatiile mele afective, detaliul conteaza uneori mai mult decit intregul si, de aceea, receptarea din afara poate deveni restrictiva. Spre exemplu, jucatorii romani – chiar si cei traiti mult timp prin Apus -, cu putine exceptii, imi par usor antipatici, intrucit nu au exercitiul dialogului cu publicul lor (precum majoritatea vedetelor europene) si sint mai totdeauna morocanosi. Nici in copilarie nu m-am atasat cu adevarat de ei, iar atunci cind situatia o cerea, preferam sa-mi aleg simpatiile (la concurenta cu tovarasii mei de joaca, impatimiti filoromani) din alte parti geografice. Inaintea marilor jocuri ale Romaniei obisnuiam – si inca o mai fac – sa cobesc, atragindu-mi furia apropiatilor (desi banuiesc ca aici este vorba mai curind despre o teama, vag superstitioasa, de dezamagire). Am fost un „chibit” atipic, rautacios si, in aparenta, nepatriot. Entuziasmul si devotamentul sacrificial al galeriilor de suporteri mi-a ramas in totalitate strain. Pe cei care ucid pentru fotbal – fie si in gind – ii situez, irevocabil, in zona patologiei culturale, considerindu-i imbecili sufleteste”. De retinut faptul ca, pe atunci, Romania mai traia inca, fotbalistic, din gloria trecutului, neaflindu-se in degringolada acestui inceput de mileniu (haideti sa fim optimisti si sa spunem, din unghiul recentelor rezultate, ca, deocamdata, am iesit din zodia nefasta, reluind vechile traditii de succes!), iar suporterii autohtoni nu ajunsesera veritabile grupari paramilitare. Obiectiv judecind lucrurile, la vremea respectriva, cineva nu ar fi avut motive reale pentru a gindi asa, decit in conditiile in care ar fi fost un mofturos incorigibil (nu neg, in ultima instanta, o astfel de caracterizare). Dar astazi? Cit de valabile mai sint observatiile mele in contextul actual?
Intrebarile ramin, desigur, retorice. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul ca fotbalul romanesc a devenit, treptat, paravanul afacerilor murdare, violentei si analfabetismului vedetist. Si in alte tari s-a intimplat uneori asa, nu vreau sa o fac aici pe snobul ipocrit. Totusi, acolo (si ma gindesc la citeva exemple frantuzesti, italienesti si chiar englezesti, cunoscute, cred, de toti microbistii) „paravanul” a fost macar, mereu, extrem de aratos. Echipele unor mafioti notorii au atins, de-a lungul timpului, in Europa Occidentala, performante redutabile. La noi, pina mai ieri, formatiile acestea (erodate, din interior, de „viermele” capitalismului „putred”) nu reuseau sa iasa din tiparul ligilor secunde, transformind interesul oamenilor simpli in si mai crunta deceptie. Pentru multi ani – din deceniile postrevolutionare – echipele asa-zicind „de top”, de la noi, functionau ca „pretexte” ale unor exhibari de monstruozitate (din partea „fanilor” delabrati) si prilejuiau, invariabil, manifestarea instinctelor virulente anti-sociale, izvorite direct din creierul reptilian al citorva dezaxati. Prin 1997, cunoscutul politolog Cristian Parvulescu (cu care se intimplase sa fiu, pentru o vreme, intr-o comisie nationala de acordare a unor burse studentesti in Europa) mi-a spus un lucru ingrijorator. Galeriile din fotbalul bucurestean incepusera sa se organizeze dupa modele militare si, in opinia lui, intr-un interval scurt, urmau sa fie responsabile de tulburari sociale majore. Din nefericire, realitatea l-a confirmat mult mai repede decit as fi banuit. Astazi, un meci de talia celui recent – dintre Steaua si Rapid – pune probleme de functionare intregii societati romanesti, amenintind cu declansarea unor adevarate razboaie civile. Venirea unei formatii din Capitala intr-un oras de provincie poate duce la crearea ad-hoc, in plina postmodernitate, a unor medievale cimpuri de batalie urbana (vezi cazurile confruntarilor dintre dinamovisti si jandarmii constanteni, vandalismelor din drumul catre Sofia, luptelor din Vaslui, agresiunii cetatenilor nevionovati din Pitesti de catre rapidisti, etc., etc.). Interesanta este lipsa anticorpilor sistemului romanesc fata de o asemenea maladie sociala si culturala. Lumea arata mai curind blazare inaintea infectiei, daca nu cumva, in mod total paradoxal, chiar o vaga, sublimata intelegere (si acceptare?). Deunazi, vorbind oripilat despre cuplul pitestean care a fost la un pas de linsaj de catre galeria Rapidului, doar din cauza ca s-a intersectat cu ea, in propriul oras, ziua in amiaza mare, un coleg, profesor universitar, m-a apostrofat blind, cu aer paternalist, ca as fi „prea rigid”. Dupa parerea domniei sale, acesti „bieti copii”, din galeriile paramilitare, au o anumita „candoare”, in gesturile lor „contestatare” (?!), meritind sa fie priviti cu „ingaduinta”. Vorba generalului american (cu experienta de lupta in Orientul Mijlociu) catre pacifistul radical: „Ce n-as da, baiete, sa porti si tu niste dialoguri pasnice cu domnisoarele lui bin Laden”.
Apropo de marele meci Steaua-Rapid – de care m-am ferit sa vorbesc, in faza „fierbinte” a inclestarii, din motive, sa zicem, de „greata” sartriana -, trebuie sa recunosc ca a ocazionat o recrudescenta a analfabetismului national, mult peste prefigurarile mele cele mai optimiste (sau pesimiste, dupa caz). Acest analfabetism – mediatizat pina la saturatie – reprezinta tot o forma de violenta, poate chiar mai daunatoare decit prima. Intoxica mintea si spiritul, fortind animalul din individ sa iasa la suprafata cu gemete apocaliptice. A spus, de pilda, patronul Stelei, Gigi Becali, inaintea confruntarii cu Rapidul: „Luati familia mea si luati familia lui Copos. Eu sint exponentul lui Dumnezeu, el exponentul diavolului. E lupta dintre bine si rau. Nu are cum sa ma bata in Postul Pastelui un fost utecist”. Deserviciul pe care acest om (culmea, autoproclamat mare practicant ortodox) il face Bisericii si credintei, cu asemenea „cugetari”, este imens. Ca sa fiu sincer, as fi dorit o declaratie din partea BOR (avind in vedere amploarea luata, in presa, de cuvintele lui Becali), unde sa se lamureasca, teologic, cum e treaba cu „exponentii lui Dumnezeu” si „exponentii diavolului”, insa, spre dezamagirea mea, ea nu a venit. Nu de alta, dar, pe fondul isteriei populare actuale, ne putem trezi, la un moment dat, ca vreo doi-trei flacaiasi din galerie vor crede ca Gigi este chiar reprezentantul Domnului pe pamint, daca nu Dumnezeu insusi. Tot patronul amintit a mai zis ca „Tariceanu e very import (corect, in engleza, important, n.m.) papagal” (inainte de meci!) si, raspunzind unei reporterite (dupa meci!), „domnisoara, am avut o decadere”. Psihica, am dedus. Intr-un comentariu, in cadrul Profetiilor despre trecut, l-am auzit chiar pe venerabilul domn Brucan (pe parcursul unei sarje legitime anti-Basescu, sarja motivata de cameleonismul presedintelui) spunind: „El (Basescu, n.m.) pretuieste mai mult populismul si popularitatea, in marea masa populara, decit verticalitatea politica”. Daca zice Nea Silviu, asa o fi. Eu ma limitez numai sa arat spre stadioane si sa strig: Achtung!
In acest timp, dumneavoastra va ginditi, probabil, de ce titlul Fotbal si vin? Ei, aici, ha,ha,ha, ar putea sa va raspunda tot Basescu!