„Intr-un pardesiu demodat…”

…Da, intr-un pardesiu demodat se preumbla prin Iasi,de vreo sase decenii, un ins simpatic si bonom, galagios (ca muntenii) si meditativ (ca moldovenii). Anxios (citeodata), bucuros indeobste (ca te vede), anonim aproape, intrucit putina lume il stie, mai bine zis: il stia ca fiind unul si acelasi intru fiinta cu poetul Mircea Popovici. Premiat, in urma cu 62 de ani, de Fundatia Regala pentru Literatura, pentru cartea sa de debut "Izobare", el a ramas prin vreme si prin vremuri autorul acestei unice plachete, purtind un titlu a carui deslusire trebuie s-o cauti in dictionar. Dincolo de semnificatia stiintifica a termenului ("curba care uneste pe o diagrama  punctele cu aceeasi presiune ale unui proces fizico-chimic; curba care uneste pe o harta geografica punctele cu aceeasi presiune atmosferica medie – cf. Dictionar de neologisme), Izobare este, cum autorul insusi o spune,"titlul unei carti de Mircea Popovici".

Bucurestean sadea, "exilat" la Iasi, tinarul poet (avea 22 de ani) ar fi putut intra in urbea bahluviana cu tupeul gloriei rapide, conferita de un juriu din care faceau parte Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Pompiliu   Constantinescu, Ion Biberi, Petru Comarnescu. Prin timp, el ar fi avut cel putin gloria unor Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Pavel Chihaia, Magda Isanos si Eusebiu Camilar, pe care i-a devansat in palmares, dar premiatul I a preferat sa se abstraga contingentului literar, dedicindu-se profesiei de inginer proiectant (dupa ce cochetase si cu militaria, fiind coleg de arme si bagaje cu Eugen Barbu). De altfel, in absenta oricarui interes din partea autorului, volumul de debut i l-a alcatuit bunul sau prieten Constant Tonegaru, cel care va suporta, mai apoi, inchisorile comuniste si va muri in devalmasia muncii silnice de la construirea hidrocentralei de la Bicaz.

Despre carte au scris, extrem de favorabil, Adrian Marino, Vl. Streinu, G. Calinescu, "dar – marturiseste autorul – nici n-am apucat sa ma bucur, fiindca lumea venea sau pleca la razboi sau la inchisoare. Tirajul s-a risipit. N-a avut loc nici o lansare, cum se obisnuieste. I-am oferit, totusi, un exemplar cu autograf lui Tudor Arghezi si un altul lui Petre Pandrea. Mai tirziu, am descoperit un exemplar la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, dar era trecut la index, la secret, desi n-am injurat pe nimeni si n-am facut apologia vreunei orinduiri sociale". Dar incepuse campania de epurari, a autorilor si a cartilor, iar simplul fapt ca placheta aparuse la Fundatiile Regale era suficient pentru a o ascunde de ochii cititorilor.
Dupa vreo doua decenii de tacere totala, "necunoscutul" Mircea  Popovici (mai cunoscut era varul sau Alecu Popovici) a inceput sa publice, la mari intervale, in revistele "Convorbiri literare" si "Cronica", fara insa a frecventa lumea literara. Multi il credeau un june debutant, doar initiatii stiau ca el este autorul unor misterioase, premiate Izobare. Intre timp, congenerii lui – "generatia pierduta" a lui Geo Dumitrescu, Mihai Crama, George Dan, Marcel Gafton, Tudor George, Dimitrie Stelaru – isi traisera sau isi traiau a doua tinerete  amar-literara, albatrosi raniti, esuati pe o corabie a cinismului totalitar. Desi ii apar  – dupa patru decenii – doua carti succesive (Licente emotive, 1987, Poezii, 1988), desi este generos recenzat si isi afla loc in dictionare si istorii literare, Mircea Popovici nu mai poate accede la statutul de lider de generatie, pe care l-a avut cindva, aproape fara sa-l rivneasca.

"Generatia pierduta – marturiseste intr-un interviu inserat de Grigore Ilisei in volumul Portrete in timp – avea o solidaritate. Ne bucuram reciproc de succesele literare, pentru ca ne simteam intr-un destin comun, rezultat al supravietuirii noastre dupa razboi (…). Eram ispitit de frumusetea cuvintului in numele prieteniei ce ma lega de cei de linga mine. (…) Faceam o boema cuminte, fara alcool, cu multa poezie recitata prin Cismigiu si iarna pe la Cafe de la Paix". Peste drum, la Capsa, se regalau marii scriitori si actori. I-a cunoscut pe Arghezi, pe Camil Petrescu, pe Lovinescu (al carui cenaclu l-a frecventat), pe G. Calinescu ("la un curs, acesta s-a intrerupt, ca sa dea mina cu mine si m-a invitat sa stau linga el"), iar Vladimir Streinu "a fost indrumatorul meu, mi-a calauzit pasii cu autoritatea sa de critic literar si de poet".

In 1989, cind (probabil) a avut loc dialogul cu Grigore Ilisei, toate aceste "umbre" defilau tutelar prin fata ochilor  poetului, care nu-si facuse din literatura o profesie, "nici n-am fost salariatul ei". Lunga sa tacere o explica printr-o "anumita discretie organica", dar si – ceea ce e mai plauzibil – "din motive personale neconforme cu perioada politica de dupa 1944". (Va urma)