Intre doua iluzii

Cei care idealizeaza piata cred intr-o iluzie sauvage; cei care idealizeaza statul cred intr-o iluzie ceva mai sistematizata. Ambele insa sint situatii extreme, realitatea apartinind "sfintei cai de mijloc", adica o iluzie mixta. De multe ori, o liberalizare extrema duce la nationalizare, si invers. De fapt, aceste lucruri par a se repeta intr-un mod ciclic, sinusoidal. Agentii economici se comporta ca umbrele din pestera lui Platon, luind un sistem inchis drept realitate. Cel mai bine se vede acest lucru pe pietele financiare, unde niste oameni investesc banii altor oameni, erorile lor dind nastere uneori la niste averi fabuloase, care nu au nimic de-a face cu ideea noastra despre "realitate".

Daca Dumnezeu a dat oamenilor tot ce au nevoie pentru trai, cu singura conditie, nici asta intotdeauna obligatorie, de a munci, iar George Bataille, in Partea blestemata, considera chiar ca pamintul primeste si genereaza un exces de energie, valorificabila economic, atunci cum se face ca majoritatea oamenilor secolului al XXI-lea traiesc intr-o saracie lucie, iar spirala datoriilor creste ametitor? Nu cumva cineva ne-a furat realitatea? Nu cumva nu traim chiar in cea mai buna dintre lumile posibile?

Dupa ce si-a scris biografia (vezi Era turbulentelor, editura Publica, 2009), "guru-ul" Alan Greenspan, fostul presedinte al Sistemului Federal de Rezerve, aproape ca a plins la ultima audiere in fata Congresului american, marturisind ca nici el nu mai stie care e realitatea, dupa ce a impins economia mondiala in virtual vreme de aproape treizeci de ani, pentru ca actualul presedinte, Ben Bernanke, sa-si petreaca anul 2009 aruncind cu sutele de milioane de dolari din banii contribuabililor in banci si firme falimentare. "Cei care se indoiesc, spune el, ca exista o mare legatura intre economia anilor ’30 si economia secolului 21, superschimbata, a erei informationale, sint invitati sa se uite la principalele stiri din domeniul economic – despre somajul ridicat, despre bancile falimentare, despre pietele financiare volatile, despre crizele monetare si chiar despre deflatie. Problemele ridicate de Depresiune si lectiile ei sint inca relevante astazi" (Foreign Policy, ianuarie-februarie, 2010). Daca este asa, atunci pot sa intreb si eu: cu ce s-a ocupat stiinta economica, daca tot se spune ca este o stiinta, in ultimii 80 de ani?

Criza din anii 1970 a discreditat keynesismul aparut biruitor dupa Marea Depresiune, prin amploarea deficitelor, inflatia galopanta si descurajarea ofertei private. Actuala criza discrediteaza neoliberalismul dogmatic si excesiv. In cine sa mai credem? Este nevoie de reinventarea economiei ca stiinta, pentru ca, in formulele actuale, ea s-a discreditat, economistii preluind, cel mai adesea, discursul oracular, sibilinic, chiar atunci cind par a intelege cite ceva din ce se intimpla. In lumea iluzorie a pietelor si guvernelor, oameni supusi greselii actioneaza in baza unor teorii depasite, a unor tendinte vag percepute si a unor informatii supraabundente, intr-o stare de "incertitudine radicala" (George Soros), adoptind decizii cu care uneori, din greseala, pot reusi. Insa, oricum, mai rar decit meteorologii…

Stiinta se comporta astazi precum Inchizitia medievala, dogmatic si intunecat. Ingineria financiara si zelul speculativ au adus sistemul financiar occidental in stare de colaps. Din nou, grecii sint in frunte, dar ei macar au niste insule pe care le pot vinde. Noi il avem pe Emil Boc, dar nu-l cumpara nimeni. Ce stiinta e aceea care poate provoca asemenea distrugeri?

Economia neoclasica dominanta, formalizata si pozitivata ca o stiinta naturala, s-a conturat la sfirsitul secolului al XIX-lea  gratie eforturilor unui inginer de mine de la Cambridge, W.S. Jevons, si a unui fiu de matematician aflat in cautarea echilibrului, Leon Walras, ajutat de italianul Vilfredo Pareto, care trece de echilibru, in cautarea optimului economic. Niste utopii… Mai tirziu putin, Alfred Marshal dorea sa impuna calculul diferential nu doar in economie, ci si in sociologie si biologie, de ce nu si in filosofie? Pe atunci nu fusesera inventate inca testele grila…

Dar economisti mari, precum D. Hume, J.S. Mill sau J.M. Keynes au fost foarte sceptici in privinta pretentiilor stiintifice ale economiei matematice. Ultimul scria ca "Fizica matematica (adica aplicarea sa in studii sociale si economice) nu si-a indeplinit promisiunea nici ca stiinta, nici ca studiu (…). Ne confruntam in fiecare moment cu probleme ce tin de unitatea organica, distributia discreta, discontinuitate – intregul nu este egal cu suma partilor, comparatiile cantitative ne insala, schimbarile mici produc efecte mari, ipotezele unui continuu uniform si omogen nu sint confirmate" (din Scrisorile publicate de biograful sau, Robert Skidelski, New York, Penguin Books, 2003, p. 460). Din pacate, modelele dezvoltate si aplicate de catre discipolii acestor mari economisti demonstreaza ca ei nu au fost intelesi prea bine.

Daca pina si ecuatiile de baza ale fizicii se schimba, va dati seama ce se intimpla cu cele ale economiei? Aici relatiile de baza au un caracter extrem de variabil si pot transforma proiectiile pe termene lungi in niste mari incertitudini de fapt. In ortodoxia neoclasica, factorii non-numerici, precum inventiile, grevele, dezastrele naturale, asimetriile informationale, fluctuatiile monetare si crizele financiare nu joaca nici un rol. Mai mult, calculatoarele puternice de astazi au permis construirea de modele tot mai complexe, dar tot mai rigid mecaniciste, ce au pretentia ca pot explica si decide totul in sistemul economic, deus in machina. Numai ca pietele refuza sa urmeze curbele liniare prevazute in aceste modele. Realitatea refuza sa se supuna stiintei, deci trebuie schimbata.