Leoaica tinara, invidia

Unul dintre cele mai sirete si feroce animale din regnul social este, fara indoiala, invidia. Ea imprumuta caracteristici de la mai toate animalele pradatoare si reuseste cu usurinta sa intre in pielea noastra, a tuturor, fara sa ne dam seama. Are, de pilda, capacitatea de a-si schimba culoarea, precum cameleonul, si de a poza drept admiratie ori stima:

Te vezi cu un fost coleg de scoala dupa multi ani si afli ca e la casa lui dintr-un cartier luxos, cu toate acareturile, are masina de 10 ori mai scumpa decit a ta, nevasta frumoasa, gospodina si iubareata, copii multi, frumosi si destepti, bani in cont, daca nu e chiar seful unei banci si, pe deasupra, iti mai marturiseste, simultan cu un cot in burta smecheresc, ca are si o amanta de nota 10. Cum sa nu-l admiri, sa nu simti stima pentru el, cum sa nu vrei sa-l vezi spinzurat, infipt in teapa sau tras pe roata cind iti amintesti ce mucea era in scoala si ce bobirnace lua de la tine in timpul pauzelor?!…

In momentul urmator ceva incontrolabil pune stapinire pe tine. Cauti cu disperare un motiv sa-l compatimesti, sa echilibrezi in mintea ta balanta inclinata periculos inspre admiratie sincera, care nu e niciodata un sentiment sanatos. Invidia e unul sanatos. Gasesti, trebuie sa gasesti: tipul e urit, chel, bolnav de vreo boala incurabila ori urit mirositoare, are IQ-ul mai mic decit tine, e bilbiit, are un picior strimb, un deget lipsa, hemoroizi, e sigur impotent, are gura imputita, poarta ochelari cu dioptrii mari… Ceva trebuie sa aiba ca sa merite mai mult decit tine ceea ce are. EL TREBUIE sa merite, altfel viata nu are sens asa.

Leoaica a sarit si "te-a muscat de fata", vorba poetului. Nu mai ai scapare. Iti cauta inima si ti-o molfaie in falci, zgirie cu ghearele pe geam, trebuie sa-i cedezi si atunci urasti. Deschizi usa larg urii. Pentru tine colegul e un obstacol in calea fericirii tale. Acum vezi clar lucrurile, lumea este nedreapta, viata este nefericita, exista o conspiratie mondiala care vrea sa-ti faca rau, sa te tina pe tine jos si sa-i ridice pe "astia". Sigur e la mijloc o francmasonerie ceva, altfel nu se explica inegalitatea aceasta flagranta. Iti pare rau ca ai fost pina acum un om cinstit si la locul tau. Ai fost un idiot, da, un idiot precum Miskin, ai vazut mereu ceva bun in toti oamenii, nu ai fost in stare sa simti ura pentru cineva. Ce naiv! Trebuia sa dai din coate precum "asta", sa calci totul in picioare, sa te doara in cot de toti si de toate, sa n-ai mila si sa-ti vezi de drumul tau in cel mai egoist mod posibil pentru ca numai asa reusesti in viata si in lume. Ah, ce rau iti pare ca nu l-ai batut mai tare pe omusteanul ala!  Macar sa-i fi rupt un os ca sa merite compasiunea ta si, poate, din remuscare sa-i dai voie sa posede jumatate din ce poseda si sa duca viata roditoare pe care o duce. Daca ar fi meritat macar un pic acolo, ar fi avut tot respectul nostru si recunoasterea, serios, dar asa… Un Einstein sau un Bill Gates, ei da, au adus contributii importante omenirii, dar un terchea-berchea, un fitecine? Un muritor de rind ca noi… Ei bine, gata, pina aici ti-a fost, pe individul asta merita sa-l urasti in numele nedreptatii mondiale.

Sentimentul iti macina sufletul si inca nu stii ce e. Tu nu te crezi niciodata invidios, doar pur si simplu logic si drept. Si cu toate astea vrei ca omul tinta a "logicii" tale sa sufere si sa piarda intr-un mod stupid tot ce a obtinut pe nedrept in defavoarea ta. Intr-un pariu, de pilda, sau intr-un cutremur, ori accident…

Ura de clasa din invidie porneste, ura de breasla la fel, atit din bresle diferite, cit mai ales din aceeasi breasla. Artistii, spre exemplu, sint dintre cei mai invidiosi oameni de pe Terra, acest lucru pornind si de la faptul ca tot ei au si cel mai mare orgoliu dintre toti. Orice om al artelor se simte un geniu in domeniul sau, capabil de cele mai stralucite opere, de aceea, daca vine altul cu un produs care are succes mai mare, atunci tot castelul lui se naruie. Daca e o idee buna, se blestema ca nu i-a venit lui in minte mai intii. Sau gindeste ca poate nici nu-i a lui, a individului, nu pare a fi a lui, nu e stilul lui, sigur a furat-o de la cineva genial ca tine sau ca mine…

Exista si o alta fata a medaliei, cind realizarea opozantului nu satisface gusturile tale. Atunci invidia este pe fata si desuchiata. O simti din plin, o recunosti, ii dai buna ziua. La un anumit moment chiar, invidiosul devine orb, cu totul nereceptiv la calitatea faptelor celuilalt. El se crede mult mai bun decit adversarul, cum a fost cazul cu Macedonski si Eminescu, ori Robert Greene si Shakespeare.

Sculptorii invidiaza pictorii (pentru ca depun mai putin efort decit ei si aduna mai multa glorie…), scriitorii sufera toti de "boala scriitorului", muzicienii se urasc intre ei (vezi Salieri si Mozart), cizmarii la fel, constructorii, croitorii, coafezele, ghicitoarele, e o nebunie generala. Ala e mai bun decit mine? Nu se poate. Are mai mult succes? Nu merita. Doar soferii, pilotii de avion si vatmanii poate nu se invidiaza pentru ca la ei nu exista grade de comparatie: esti sau nu esti sofer, esti sau nu esti in stare sa ajungi la destinatie, punct.

Pina acum am vorbit la modul general, acum am sa spun doua lucruri despre romani, la care sentimentul acesta devine plenar. Cotele maxime aici le intilnim, pe aceste meleaguri mioritice (…). Invidia la romani este sinonima cu iubirea si ura deopotriva. Ea naste in egala masura placere si un tel in viata. La noi invidia nu mai este doar un sentiment, ci devine fapta. Poate nimeni nu stie inca, dar in Romania invidia este motorul principal dupa care functioneaza intreaga societate. A pornit de la Decebal si Traian (care s-au intilnit in invidie) si a supravietuit, chiar s-a amplificat pina in ziua de azi. Cetateanul de rind trece peste fazele incipente, care sint insignifiante, si ajunge direct la cea finala: punerea in practica. Romanul traieste in si pentru razbunare si pentru cautarea dreptatii ancestrale care nici el nu stie cum arata. Important e sa faca rau cuiva cu orice pret.

As indrazni sa spun ca sentimentul acesta ciudat si caracteristic noua, oamenilor, poate fi, la un moment dat, un impuls spre mobilizare, spre depasirea propriilor limite, dar mi-e teama, mi-e frica sa nu fur ideea cuiva si sa ma aleg cu vreun "admirator". Prefer sa ramin mediocru, linistit si sa las un final pe masura: Bravo mie, ciuda tie!…