Nocturnele lui Valeriu Gonceariuc

Cind se intimpla sa-mi iasa in cale (de multe ori il vad de la distanta cum traverseaza explanada Costache Negri, indreptindu-se spre casa) pictorul Valeriu Gonceariuc, ma simt cuprins de o stare ambigua. Pe de o parte, as vrea sa ma apropii de el si sa-i string mina cu caldura, pe de alta, nu stiu de ce, dau sa ma fac nevazut dupa primul colt. Dupa citiva pasi, cind ne ciocnim aproape nas in nas, ne oprim in loc si tresarim. Ochii pictorului se destind, abordind o mina blinda, fata ise deschide intr-un zimbet larg, iar miinile dau sa se ridice si sa-mi stringa mina, dar la jumatatea drumului stau o clipa in cumpana, intr-o pozitie meditativa, apoi se lasa cu tristete-n jos. Exista o linie de simetrie intre noi doi. E ca si cum ne-am reflecta intr-o apa tulbure si adinca, incercind sa ne ghicim starea launtrica. Daca am incerca sa definim aceasta relatie folosind termeni matematici, atunci as putea spune ca ne aflam intr-o corespondenta biunivoca unul fata de celalalt, in sensul ca intre multimea sentimentelor (poate si a gindurilor) ce ne definesc par sa existe legaturi atit de strinse, incit intilnirea dintre noi devine redundanta… Reactiile mele sint aproape aidoma cu cele ale pictorului. E ca si cum cineva ne-ar fi legat incheiturile bratelor cu aceeasi sfoara, facindu-ne sa articulam gesturi similare, dar in contratimp. Sau e ca si cum, intilnindu-ne, ne-am speria unul de celalalt si, instinctiv, am folosi un simbolic  spray paralizant, menit sa ne aniheleze constiinta. Ne miscam caraghiosi, ca niste marionete trase de un nevazut mester papusar. Intilnindu-ne, ne oprim in loc, privim cu uimire unul la celalalt, zimbim stingheri, cu subintelesuri, nu scoatem nici un cuvint si nici nu depunem vreun efort ca sa iesim din incurcatura in care am intrat. "Buna ziua, ce mai faceti?", exclama in cele din urma pictorul. "Buna ziua, ii raspund. Bine, multumesc, dar dumneavoastra?". "Multumesc si eu", zice pictorul. "Mergeti acasa sau la atelier?", il chestionez. "Mai intii acasa, apoi si la atelier". "Ati facut cumparaturi!?". "Da, am facut si cumparaturi…". "Si altceva?" "Am facut si o plimbare", ma informeaza dumnealui. "Dar ce mai pictati?", il intreb dupa citeva clipe de gindire… "Pictez", zice el. Si apoi adauga: "Din cind in cind". "Si cind nu pictati ce faceti?". "Cuget", zice el. "Si la ce cugetati?". "Nu stiu la ce cuget, dar totusi cuget", raspunde pictorul, dupa care adauga: "Ce-ar fi sa nu-mi mai vorbiti cu dumneavoastra… In fond, ne cunoastem de mult timp. Iar in ce va priveste, eu va apreciez atit de mult, incit cuvintul dumneavoastra in gura mea suna stupid…". "Si eu va apreciez la fel de mult", exclam. "Atunci haideti sa ne tutuim…". Si brusc incepem sa ne tutuim. Cam la asta se rezuma dialogurile noastre, daca ne intilnim pe strada. Ele constituie, de fapt, un preambul pentru monologurile ce se deruleaza in interiorul nostru dupa ce ne despartim.

Daca intrevederile pe strada sint supuse capriciilor hazardului, de aici si nota de nefireasca stinghereala, intilnirile din atelier sint mai calde, iar dialogul mult mai natural. Sa fie vorba de agorafobie speciala, manifestata, in cazul nostru, intr-o forma paroxistica, avind drept punct nevralgic teama de multimi si locuri publice, dar si teama de-a ramine singur cu propria persoana?! De ce cu propria persoana? Pentru ca, atunci cind il intilnesc pe pictorul Valeriu Gonceariuc, am sentimentul ca ma intilnesc cu mine insumi.

La prima vedere, pictorul seamana cu un copil batrin. E ceva necopt in el si ceva necopt in mine. De aici izvoraste, probabil, si teama de care am vorbit. Si de aici si sentimentul de atractie, dar si de respingere, trait de amindoi.

I-am vizitat adeseori atelierul, si inainte, si dupa 89. Dar mai ales inainte. Am participat si la cite o agapa organizata ad-hoc de catre confrati, mai intii la Corso (pe atunci un loc mirific al boemei culturale iesene, azi un loc cochet, deschis mai mult  protipendadei impodobite cu lanturi si curele, decit pentru artisti), si se sfirsea mult dupa miezul noptii, in atelierele pictorilor, unde se dadeau ultimele verdicte in materie de arta, dupa care urma stingerea. Intotdeuna gaseai acolo un puhoi de lume. Si scriitori, si actori, si tot felul de boemi. Cum dupa 89 timpul incepu sa nu mai aiba prea mare rabdare fata de artisti, agapele s-au cam rarit. Virsta ne-a facut mai ponderati.

Vizitindu-i atelierul, i-am contemplat tablourile. Gindul m-a dus la Bosh, dar si la pictura rupestra… La un Bosh trecut printr-o sita postmoderna, unde sensul parabolelor nu mai e atit de limpede ca in arta precursorilor. Privindu-i tablouile, am trait o senzatie ciudata. Pictura lui Valeriu Gonceariuc seamana cu un peisaj subacvatic. E ca si cum ai inota pe fundul unei balti mirifice, incercind sa identifici plantele si animalele fantastice ce-si fac aparitia in jur. Sau e ca si cum te-ai scufunda in interiorul propriul subconstient, coborind in timp pina la adincimi nebanuite, cind percepeai lumea din interiorul pintecului matern, inconjurat de plasma lichidului amniotic protector. Cred ca pictura lui Valeriu Gonceariuc  are o strinsa legatura cu rememorarea inconstienta a acelui paradis. Siluetele nu se disting intotdeuna clar, ele sint inconjurate de un halou de lumina. De aici, cred, si nota de fantastic pe care o degaja tablourile sale. "Fidelitatea lui Valeriu Gonceariuc fata de explorarea zonelor misterului de dincolo de aparente il pune in situatia de a-si configura universul ideatic in relatie cu arta fantastica, unde sugestiile picturale deschid portile unui alt univers complimentar. Spaimele ancestrale – scrie critical de arta Valentin Ciuca -, frica fata de necunoscut devin dominantele unor interogatii unde asocierea simbolurilor animaliere, vegetale, contureaza un cadru similar bestiarului teratologic medieval. Angoasele intratabile se elimina doar printr-un prelung exercitiu de exorcizare a duhurilor rele, identificate in cuplurile bine-rau, lumina-intuneric, Dumnezeu si diavol. Asemenea dispute intre contrarii sfirsesc prin denuntarea fortelor malefice, in beneficilui simbolic al luminii".

Discutind recent cu pictorul despre inceputul artei sale, acesta mi-a marturisit: "M-am nascut la Ungheni, in Basarabia. Parintii mei s-au refugiat mai intii in Oltenia, apoi in Ardeal si dupa aceea in Baragan… In perioda foametei, imi placea sa ma joc facind case si gospodarii. Probabil aveam nostalgia dupa locurile natale. Si incepeam cu fintina. Sapam fintina, apoi ridicam casa si populam universul acesta cu cai, cu oi si tot felul de oratanii din lut, mai putin oameni. Mai tirziu, cind am ajuns la scoala, am invatat sa-l pictez pe regale Mihai. Il pictam incaltat in cizme Burger, cum purta tata. Cizmele regelui incepeau de pe la umeri, trecind uneori dincolo de rama… Astea au fost inceputrile…". "Si-acum?". "Si acum – continua cu aceeasi voce binda picotrul -, acum imi vine foarte greu sa ma suport… Cel mai neinduplecat dusman al meu eu sint… Abia acum intrevad ce ar trebui sa pictez. Nu foarte clar. Ci vag… ".

L-am privit cu nedumerire. Aprecierea de care se bucura arta lui Valeriu Gonceariuc in rindul criticilor de specialitate e teribila, domnia sa fiind unul dintre mai bine cotati pictori contemporani, la bursa valorilor din capitala. "E o minune ceea ce face Gonceriuc, mi-a marturisit unul din animatorii Galeriilor de Arta Dana. Putini dintre artisti ajung la perfectiunea lui. Se degaja asa o lumina din tablourile sale, incit, privindu-le, incepi sa intelegi cum pot coexista in acelasi loc si timp si paradisul, si infernul, sublime prin frumusetea si profunzimea lor…".