Poezia ca spovedanie

 Gandindu-ma la Mady Marin, la destinul sau tragic, prin fata ochilor mi se perinda un evantai rotitor de chipuri, locuri si intamplari. Oprind in loc clipa cea repede sau, mai bine zis, reactivand-o in memorie, incerc sa largesc imaginile ce-mi napadesc retina, pentru ca mai apoi sa ma cufund in interiorul lor ca intr-o apa limpede, plina de umbra unor vremuri de mult apuse. Ma port asemenea unui inotator somnambul, care vaslind cu ochii pe jumatate inchisi, se ghideaza dupa raza de lumina ce-i razbate suconstientul abulic. Din multimea de clipe ce-mi rasar in cale sub forma unor bule de lumina, ma opresc asupra uneia singure, pe care am retinut-o candva in memoria mea afectiva si m-am straduit s-o pastrez vie si nealterata de trecerea timpului. Desigur, ceva s-a pierdut si altceva s-a mai adaugat la ea. Clipa insa exista. Sub forma unei bule de cristal plina de lumini si umbre ale unor lucrurilor ce s-au intamplat candva. Am intalnit-o prima data pe Mady Marin la inceputul anilor optzeci, la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti. Statea la aceeasi masa cu Mircea Cartarescu, Matei Visniec, Traian T. Cosovei, Elena Stefoi, Ion Buduca, Doru Mares, Magdalena Ghica, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Bogdan Ghiu, Ion Grosan, Nino Stratan si alti cativa reprezentanti de frunte ai generatiei optzeci. Toti erau tineri si frumosi. In urma articolelor publicate de Nicolae Manolescu, multi dintre ei devenisera vedete peste noapte. Se crease in jurul lor un fel de aura de poeti nonconfomisti… Veneau destul de des la carciuma Uniunii sa-si serbeze micile succese literare. Publicarea unui grupaj sau chiar a unei poezii intr-o revista studenteasca constituia atunci un eveniment, ce trebuia neaparat stropit cu o sticla de sampanie. Lunedistii erau atrasi de localul Uniunii fiindca aici aveau posibilitatea sa-si largeasca cercul cunostintelor. O parte dintre ei devenisera mai cunoscuti decat multi dintre poetii consacrati, fapt care crea inevitabile animozitati… In vacarmul starnit de Ahoe, Puca sau Fanus Neagu, in ciuda intepaturilor si a schimburilor de replici incarcate cu venin, optzecistii se simteau in largul lor. Cei mai multi erau atrasi de masa la care statea Virgil Mazilescu, dar nu neglijau nici masa unde, inconjurat de numerosi admiratori, trona Nichita Stanescu. Intre Mazilescu si Nichita exista o rivalitate greu de reconciliat. Unul era adeptul perfectiunii formei, celalalt al unei poezii deschise, de tip arghezian… Mady Marin nu debutase inca. N-o cunosteam. Nu auzisem de numele ei. S-a apropiat de mine si m-a felicitat pentru cartea mea de debut. Vorbea precipitat. Entuziasmul ei mi s-a parut nefiresc. Am tratat-o cu oaresicare rezerva, observand-o atent, de la distanta. Poeta a simtit, probabil, reticenta mea si atunci, ca sa ma convinga de sinceritatea ei, a recitat pe dinafara cu o voce grava, usor schimbata, doua poezii destul de lungi. La masa s-a lasat tacere. Colegii sai de generatie s-au simtit destul de stingheriti. Dar dupa tacere a urmat si un ropot de aplauze, estompat de o perdea groasa de fum, dupa care s-au umplut din nou paharele. Cu exceptiile de rigoare, optzecistii erau oameni de biblioteca. Boema in care s-au cufundat cativa dintre ei le venea ca o manusa straina… Dupa ce paharele au fost golite, Mady s-a asezat la locul ei. Pometii i se inrosisera, iar ochii aveau un tremurat ciudat. Emotivitatea ei parea usor deplasata. Nepotrivita cu atmosfera de la masa. Stiind ca vin din provincie, Mady cauta sa fie cat mai prietenoasa, indemnandu-i si pe ceilalti sa adopte aceeasi atitudine. Poetii aveau insa temperamente diferite si era greu sa-i aduci la unison. In spatele efuziunilor lui Mady se ascundea angoasa, ce-i macina fiinta incetul cu incetul, impingand-o spre excese din ce in ce mai mari. Mady, marturiseste Iaru, era curtarta de mai multi baieti pe care "daca avea pica, daca nu avea, ii baga sub masa la bautura… Apoi facea cu ochiul smechereste…" Asta se intampla, probabil, mai tarziu, cind boemia ii intrase deja in sange. Alcoolul deveise o proba a focului, facand parte din initiere in dragoste si poezie…  "Intr-un fel, Mady nu era buna de iubita, spune Iaru, ci de prieten…" Usa garsonierei sale din Titan era deschisa la orice ora pentru toti cei rataciti. Veneai, te asezai pe undeva, destupai sticla de votca sau de vin, "puneai tara la cale", apoi incepeau confesiunile. Ce urma, nu mai conteaza. "Daca ii declarai sau nu dragostea, marturiseste poetul, tot aia era. Mady se minuna mereu de lumea in care traia." Despre mirajul acelor intalniri am aflat din relatarile prietenilor. Poetii isi citeau versurile si ascultau muzica la pick-up sau magnetofon. Ii placeau The Doors, Deep Purple, Jim Morrison si Pink Floyd. La un moment dat, granita dintre realitate si traire era depasita si poetii ieseau pe casa scarii sau se urcau pe terasa blocului imbracati sumar, depanandu-si versurile printre antenele de radio si tv orientate spre bulgari. In ciuda apetentei sale pentru prietenie, in garsoniera lui Mady s-au consumat multe iubiri si drame. Unii voiau s-o pastreze pe Mady doar pentru ei. Mady insa nu-si apartinea nici siesi, dragostea ei apartinea tuturor. D aici si drama celor egoisti. Trecerea vremii i-a accentuat angoasa, dar nu i-a afectat compasiunea fata de ceilalti. "Ultimile dati cand am vazut-o, scrie Nicolae Manolescu, era de-o veselie debordanta. O exuberanta suspecta incerca sa nu lase sa i se observe disperarea. Poezia ei, din contra, nu-si ascunde niciodata dramatismul. Nu e neaparat o legatura intre felul de-a fi (totdeauna aparent) al omului si expresia lui literara. Gravitatea poeziei Marianei Marin a fost insusirea ei cea mai evidenta de la inceput." Poetul Ion Mircea, laureatul de anul acesta al Premiului National de Poezie "Mihai Eminescu", o surprinde cat se poate de sugestiv: „…nu cu mult inainte de a pleca dintre noi, am intalnit-o la sediul Uniunii Scriitorilor. M-a intrebat ce mai fac, dar se vedea cat colo ca ma intreaba pentru a nu o intreba eu ce mai face. Era deja notoriu ca nu face bine si ca o duce rau. In aceasta reactie am regasit o trasatura a caracterului ei, cum sa-i spun?, inefabil. As numi-o delicatete prin omisiune. Aceasta fiinta care, sub regimul Ceausescu (si mai tarziu…), s-a luat de gat cu puterea si care a ezitat arareori sa spuna lucrurilor pe nume, avea si calitatea de a nu spune decat rar unele lucruri", se intelege, despre ea. In dragostea ei fata de semeni, nu voia sa le incarce sufletul cu durerea ei. Mady Marin, scrie criticul Luminita Marcu, "nu avea nimic din orgoliile acelea jenante" specifice breslei scriitoricesti. Ultima ei imagine legata de Mady e urmatoarea: "Intr-o dimineata, ne-am intalnit foarte devreme la Muzeul Literaturii. Mi-o amintesc perfect. Mady sta la o masa pe terasa, soarele e foarte puternic si de departe, parul blond, de papusa, lumineaza. Am avut aceeasi senzatie stranie la National Gallery din Londra, in sala in care Floarea soarelui lui Van Gogh pare o sursa de lumina ea insasi…" O stare similara am trait-o si eu la ultima mea intalnire cu Mady, cand poeta si-a lansat pe terasa Motor ultimul sau volum de versuri, Mutilarea artistului la tinerete. Era o dupa-amiaza de vara torida. Alaturi de cativa poeti si critici, Mady statea pe scaun cu fata infundata in maini. La un moment dat, a incercat sa-si recite la microfon versurile, dar nu a reusit sa articuleze niciun cuvant. Semana cu o figura de ceara ce se topea la lumina amiezii. S-a asezat inapoi pe scaun si a inceput sa-si miste tacut buzele. Mi-am imaginat ca sopteste in surdina, mai mult pentru ea insasi decat pentru noi, aceasta spovedanie: "Nu sunt o fiinta morala. / Cine traind ar putea ramane curat si integru? / Dar uneori, in noptile de vara torida, / cand incep sa cobor scara evolutiei acestei specii, / gandesc si vad cu ochiul din frunte / insingurat si zdrobit" lucruri cumplite, pe care nu le pot rosti…