Politica la gazeta, acum un veac (7)

Nicolae Iorga e omniprezent. Sunt anii lui de glorie. Tine conferinte pretutindeni, indeamna la responsabilitate si intelepciune. Stie sa puna accentul acolo unde trebuie. Cunoaste mai bine decat oricine ca Romania Mare are nevoie de randuieli noi, de oameni si idei noi. Razboiul a devoalat in chip tragic slabiciunile Romaniei vechi: politicianismul, intarzierea nepermisa a reformelor, slabiciunea institutiilor. Am mai auzit acest refren. Si-l vom mai auzi. Dar niciodata nu a sunat mai responsabil decat atunci, dupa Reintregire. Niciodata nu s-au rostit adevaruri mai cutremuratoare, intr-un mod atat de hotarat. In unele am reusit, dar in altele am ratat tinta, fapt ce avea sa ne conduca intr-o alta fundatura, la sfarsitul ciclului interbelic.

Putini oameni s-au bucurat de atata incredere, precum Nicolae Iorga. Energia lui vulcanica parea inepuizabila, inteligenta lui, inegalabila, pertinenta ideilor lui, unica. Contemporanii i-au construit piedestalul de apostol al neamului, incepand cu 1907. In anii interbelici va dezamagi si el, pe unii si pe altii, va starni patimi si dorinta de razbunare. Pe nimeni nu a lasat indiferent savantul, niciodata. Cuprinde maestru patria in cuvantul lui, cu idealurile, cu suferintele, cu neimplinirile ei. Prinde in imagini plastice poporul roman de pretutindeni si din totdeauna. Il inspira si-i defineste noi trepte de nazuinta. Verbul lui nu are egal in spatiul public romanesc. Toti oratorii, inclusiv cei ilustri, precum N. Filipescu ori Tache Ionescu, par prafuiti in raport cu bogatia de idei, cugetari si sentimente ale savantului. Iar compatriotii din coltul de Moldova de unde si-a luat zborul nu precupetesc nici un efort ca sa-i arate pretuire si sa-l urmeze in toate. In ziarul Solia nu lipseste din nici un numar. Conferinta lui de la Alba Iulia, din 1920, e titrata cu litere de o schioapa. Iorga vine in Cetatea Unirii ca sa le vorbeasca ardelenilor despre chestiunea taraneasca, sa stie de ce s-a impotmolit rezolvarea ei si sa afle cum stau lucrurile in Regat ori de ce avem nevoie de oameni noi la vremuri noi. Sa o recunoastem: n-am reglat niciodata prea bine tranzitiile. Iorga are serioase motive de ingrijorare cu privire la rezolvarea chestiunii taranesti. Doar o stapaneste cel mai bine dintre toti, stie cum a fost in Evul de Mijloc, pe vremea lui Cuza, la 1907 si dupa Reintregire. La Alba Iulia savantul nu vorbeste ca lider de partid, ci ca unul care chiar cunoaste dosarul problemei. Contrar traditiei care l-a consacrat ca adept al stilului baroc, aici fraza e scurta si sacadata, cazand ca o ghilotina peste capetele celor proscrisi. Iata si ideile. S-a dezbatut mult dupa razboi chestiunea improprietaririi taranilor. Liberalii aveau proiectul lor, finalizat prin intermediul guvernului Averescu. Conservatorii, prin C. Garoflid incercau sa salveze marea proprietate agrara. Taranistii, prin Ion Mihalache, au sustinut cel mai radical si taranesc proiect de lege. Aliat cu acestia, N. Iorga dezvolta cu argumente istorice importanta proiectului Mihalache. De ce un proiect taranist? Pentru ca „totul s-a intemeiat de tarani, pentru tarani, in conditiile in care, din vechime, am fost o democratie adevarata de tarani" (teza istorica iorghista a fundamentat viziunea sa nationalista, de altfel), in care „boierime nu se cunostea, dar taranii faceau domn cate un sef de oaste sau judecator". Liberalii cred ca ofera ceva taranilor. Eroare, e convins Iorga, ei nu dau nimic, „ci inapoiaza taranilor ce li s-au luat fara forme legale". Democratia noastra are, asadar, temelie taraneasca. Boierii au fost utili cat au purtat sabia, dar mai apoi au devenit inutili, odata cu prabusirea independentei. Dovada instrainarii lor vine nu doar din istorie, dar si din trecutul recent, din anii razboiului, „cand o parte din clasa de sus a ramas la Bucuresti, slugi plecate, pentru a parasi apoi pe nemtii batuti". Desigur, Iorga forteaza nota in aceasta comparatie, dar batalia politica are logica ei. Acum, „daca vrem un viitor bun trebuie sa facem slobod trupul si pamantul taranului. Liberalii, atat la 1907, cat si la 1914 n-au dorit sa gaseasca o solutie corecta, ci doar sa puna „o cataplasma care sa acopere rana". Regele Ferdinand e om "cu inima iubitoare", dar politicienii vechi il impiedica sa promoveze curajos promisiunile facute taranilor. De aceea e nevoie ca Regele sa fie sustinut „de puterea de jos", impotriva celor care l-au speriat pentru moment (Solia, an IX, nr.6, 1920). Dar poporul de jos va trebui sa se multumeasca cu solutiile carpite venite de la altii. Asta nu inseamna ca Iorga nu a avut dreptate. I-am evocat ideile nu din ratiuni iorghiste, ci din dorinta de a recompune, pe cat posibil atmosfera atat de vie si de responsabila din acei ani esentiali pentru devenirea noastra. Daca m-am oprit la Iorga e nu doar pentru aceea ca ziarul Solia i-a popularizat generos ideile, ci pentru ca savantul a provocat cele mai importante dezbateri in epoca. Ce sansa pentru tara sa aiba un purtator de cuvant de talia lui Iorga! Cititorii ar merita sa reflecteze, prin comparatie, la pigmeii vremurilor de astazi.