Toleranta si intransigenta. Totul este relativ

Batrinul Tudose urca dealul Copoului ca de obicei, adincit in ginduri doar de el stiute, avind slaba convingere ca le va asterne cindva pe hirtie. Om cultivat si rascultivat in mai toate cele ale vietii, facea eforturi importante sa parcurga cei 8 km zilnic, cu dorinta de nezdruncinat de a fi inca in forma.

Este adevarat ca o anumita lene incerca sa-si intre in drepturi, dar Tudose se lupta cu ea eroic si pornea spre a se achita de o importanta sarcina fata de trupul sau cam vlaguit de timp.

Tudose era convins ca statea exceptional de bine la capitolul capatina si framintarile sale scoteau de acolo, dupa indelungi procese logice, mai mult intrebari decit raspunsuri.

Nimeni nu contesta vasta sa experienta de viata, cu atit mai mult cu cit a dominat pe toti cei din jurul sau prin acuratetea judecatilor sale. Discipolii sai l-au apreciat mai ales dupa ce au reusit sa-l impinga pe o linie moarta, sau, mai elegant, de asteptare, cam necirculata si cu o singura destinatie.

In drumul sau spre Agronomie, asigurat de un pas ritmic si deloc alert, eruditul Tudose analiza modul de a gindi la batrini. Concluziona cu anumite retineri si parea ca se fereste de verdicte care nu suporta replica. A ajuns la unele banalitati care, in analiza domniei sale, nu-s chiar banalitati. De exemplu, toleranta creste odata cu virsta si, ca o consecinta, intransigenta scade.

Este firesc, gindea Tudose, odata ce te apropii de trecerea pragului, ai dorinta sa le spui tuturor un amical "la revedere". "La revedere" unde? intreaba teatral batrinul. Unde va merge el curind nu este un loc spre care se inghesuie lumea.

Nu, nu acesta este sensul tolerantei accentuate spre final, ci mai degraba un fel de impacare cu toata suflarea omeneasca. Un fel de iertare, ceruta ca inainte de Sfinta Impartasanie? Nu, nici chiar asa. Dar cum? De ce ceva socotit foarte grav in tinerete este acum privit cu un soi de compasiunea, putin cam vinovata?

Tudose mai emite o ipoteza. Poate ca toleranta se datoreaza unei certe neputinte de a indrepta putin lumea.

Oare numai lipsa de timp sa fie cauza abandonarii fermitatii, lasind loc destul de generos tolerantei? Nu numai, conchide Tudose. Mai abitir lucreaza si lipsa energiei necesare pentru indreptarea a ceea ce este strimb.

Batrinul intra in Parcul Expozitiei si urmareste atent micul univers, analizind amanuntele. Un copil zbiara exagerat la taica-su:

– Mai vreau o data! (pe tobogan). Ua, ua!

– Dar te-am mai lasat, tipa taticul.

– Dar mai vreau, rage si copilul.

– Mai lasati-l un pic la joaca, intervine Tudose.

– Vezi-ti de treaba, se repede taticul la batrin.

– Totusi este un copil…

– Du-te, domnule, spre domnu’ dracu!

– N-am vrut sa…

Copilul, avind spate, mareste volumul protestelor, ceea ce-l infurie si mai mult pe tatic.

– Bai cheagul dracului, du-te in p… ma-tii de aici!

Tudose este surprins de limbaj si de furie si porneste incet spre destinatia sa. Reia meditatiile sale despre toleranta intr-o stare mintala cam rascolita.

– Ar fi meritat si taticul una in sfirla.

Imediat isi da seama ca este la fel cu nervosul tata si, daca analizezi bine, chiar si mai rau.

– Un bou, nu trebuia sa ma amestec.

Pe nesimtite, Tudose analizeaza intransigenta la batrini. Este evident ca batrinii nu suporta brutalitatile si le blameaza cu aceeasi vehementa ca si tinerii. Doar ca au un gust amar ca nu pot indrepta lucrurile intr-un timp cit de cit rezonabil. Adica ceva mai repejor (cu una in sfirla?).

Omul nostru oscileaza intre a cataloga batrinii ca fiind mai toleranti si mai putin intransigenti si cealalta varianta. Adica cu toleranta moderata si intansigenti cit este necesar (adica sa nu se faca totusi abuz de rabdare).

Dar cu batrinul Alistar cum ramine (sare la o poveste veche)? Povestea acestui batrin a socat multa lume. Unicul sau copil l-a dat la un azil infernal. Acolo, o ingrijitoare s-a comportat ca un adevarat copil. Baiatul nu l-a mai vizitat si atunci Alistar a vindut ingrijitoarei casa, pamintul si tot ceea ce avea.

– Nu este corect, spuneau unii.

– Ba este, afirmau altii.

Dar Tudose? El ce spunea? Mai intii s-a axat pe ingrijitoare. Era convins ca aceasta a prostit mosul. Poate ca fiul era un derbedeu, totusi ii purta numele si era singele lui.

– Si atunci? Cum ai fi procedat?

– Nu stiu, raspundea filosoful.

Tudose se invirte la sensul giratoriu de la Agronomie si porneste sa coboare catre Fundatie. Un batrin girbovit, nespalat, mirosind groaznic, intinde mina spre filosof fara a spune nimic.

– Cum de ai ajuns asa?

– Am jucat la Caritas… Am si cam baut…

– Si? N-ai copii?

– Am, dar de atunci nu ma mai recunosc de tata.

Milos, Tudose scoate portofelul si alege doua hirtii de un leu.

– Dati-mi cinci, insista cersetorul.

– Nemultumitului i se ia darul, zice ginditorul, incercind sa puna totul la loc.

Fulgerator, cersetorul il loveste si ii ia portofelul, rupind-o la fuga surprinzator de repede.

Batrinul Tudose se uita dupa fugar si constata ca ar vrea un pistol, sa-l chiteasca drept in scafirlie. Sau, mai bine, o arma automata, sa-l despice in doua.

Are loc insa o minune, barbatul cu copilul, ala care merita una in bot, aduce portofelul si cersetorul, tinut bine de guler, la Tudose.

– Ce om, dom’le! comenteaza filosoful.

– Adica bun, minunat?

– Da. Un inger…

– Si cersetorul?

– L-am iertat. Toleranta caracterizeaza virsta intelepciunii.

– Si arma automata?! l-as fi intrebat eu.

Cu siguranta ca recuperarea portofelului a determinat victoria tolerantei asupra intransigentei.