Un ludic al mortii

Vestea mortii poetului si prozatorului Dan Giosu m-a luat prin surprindere si asta intrucat vorbisem cu el la telefon doar cu cateva zile inainte. Se stabilise, de vreo doi ani, in Franta, intr-o mica localitate din Bretagne, gratie sotiei sale Cristina, doctor de familie. Aveau deja o casa si un anume prestigiu in comunitate, obtinut atat datorita doamnei Cristina, cat si aureolei sale de poet. Participase, in toamna trecuta, la un festival de poezie si-mi trimisese de-acolo afise, pliante… Imi telefona aproape zilnic, uneori si de doua ori pe zi, ma suna nu doar pe mine, ci pe multi alti ieseni, de-ar fi sa-i amintesc doar pe Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Traian Mocanu. Cu fiecare dintre noi avusese, prin ani, dispute energice, chiar conflicte ce pareau ireconciliabile, pentru ca, mai apoi, tot el sa revina, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat… Pe Dan Giosu era pacat sa te superi, maniile lui fiind trecatoare, pe cand dovezile de loialitate si generozitate – constante. Nevoia de comunicare era irepresibila, asa se si explica telefoanele zilnice. Avand atatia „corespondenti", stia tot ce misca in viata cultural-artistica ieseana, de care se simtea legat prin toate fibrele, desi deseori ricana impotriva cine stie cui… Dar era incantat sa afle ca cineva l-a pomenit, in vreun context, sau a scris despre el. De obicei, ma suna dupa-amiaza, dar, in urma cu vreo doua saptamani, m-a sunat la matineu. „Am auzit c-a scris Nichita despre mine, in Ziarul de Iasi…" Citisem textul si l-am asigurat ca i-a facut un portret pe cat de pitoresc, pe atat de exact. Ce inspiratie / premonitie, la Nichita, sa-l portretizeze cu doar cateva saptamani inainte de moarte!…

Despre Dan Giosu se poate spune ca si-a facut facultatea la terasa „Corso", impreuna cu Nichita, cu Betinski, cu Ghedeon, cu altii, intrati in anonimat. Bautura era un stimul si un pretext, spre a-si etala lecturile si scriiturile. Desigur, mai apoi, a luat-o fiecare pe cont propriu si abia atunci s-a vazut cine are cu adevarat vana poetica.

Giosu a debutat la „Cronica", la inceputul anilor ’80, adus cu „Diligenta postala" a lui Emil Brumaru. Pe urma, s-a lipit de revista si de mine, ca marca de plic… I-am vegheat aparitia a doua carti, la Editura Cronica: Patru plus ingerul (1994, Premiul revistei „Cronica"), Liber ca pasarea (1996, Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi). In anul imediat urmator i s-a conferit Premiul „Vasile Pogor" al Primariei Iasi, eveniment care l-a marcat si prin faptul ca la festivitatea de premiere, desfasurata in cadrul „Sarbatorilor Iasului", a participat Majestatea Sa Regele Mihai, cu Regina Ana. Pe pagina de web este postata fotografia poetului, impreuna cu Regele, pentru care avea un adevarat cult, sporit de aceasta fericita conjunctie. De remarcat mustata lui Dan, care-i incadra barbia ca o potcoava a norocului…   

As spune ca deceniul 1990-2000 a fost, probabil, cea mai rodnica perioada a artistului la tinerete: poezia lui si-a taiat un fagas sigur si singular, a fost comentata elogios si incununata de premii. Imi amintesc cu cata mandrie reitera povestea unui premiu primit pe Valea Jiului, unde a fost intampinat si tratat ca un print al poeziei… Dar si al prozei: in 1991 ii aparuse o carte de o stranie frumusete, Scandura lui Afansol, despre care Nichita Danilov marturiseste: „La nasterea multora dintre textele acestui ciudat volum am fost martor, daca nu chiar mai mult, ele au fost scrise pe strada sau la cafenea, la botul calului, de fata cu toti ceilalti, in public, in timp ce se juca sah (si se juca sah cu pasiune nebuna) sau se discuta despre Kafka, Knut Hamsun, Canetti, Dostoievski, Marquez, Gogol…"

In ’90, cand a aparut revista „Timpul", Dan Giosu a fost angajat corector, dar si… maestru de ceremonii (el se ocupa de ceea ce aveau sa devina „Serile revistei Timpul"). Era prima lui slujba, daca o ignoram pe cea, efemera, de distribuitor de carte la Centrul de librarii. Mai exact, de „director" al unei tonete, plasata in fata la Libraria Junimea, unde n-a facut multi purici, intrucat a intrat in conflict deschis cu seful librariei, un oarecare Dumitrascu. Demn, poetul si-a dat demisia. De fapt, isi implinise profetiile poetice, debutand editorial, asa incat slujba la imparatie nu mai avea niciun sens. Caci, ce se-ntamplase? Tocmai atunci partidu’ introdusese o clauza cu adevarat draconica: nu puteai sa debutezi daca nu lucrai undeva. Eroic, as zice, Dan a lucrat vreo doua luni, dupa care s-a intors la „Academia libera" de la „Corso". Poate ca s-ar fi pierdut in ceturile siberiene ale ruinatoarei votci „Stalinskaia", dar a aparut, la timp, Doamna Cristina si a mai aparut si Revolutia: prima i-a oferit un punct de sprijin si un copil, cealalta – glorioasa functie de corector si o rubrica fixa la revista „Timpul", ocarmuita de Liviu Antonesei. Zice Antonesei in prefata la volumul Cantecul Kumulipo, din 2009, vorbind de o „poezie marca Dan Giosu": „In urma cu exact cincisprezece ani, cand publica cel de-al treilea volum de poezii, Patru plus ingerul, la zece ani de la debutul cu Intoarcerea cuvintelor si cinci de la Liber ca pasarea, constatam ca Dan Giosu era cel mai puternic talent liric nativ aparut in ultima jumatate de veac in poetica noastra urbe. Sunt bucuros sa observ ca volumul de fata, Cantecul Kumulipo, verifica dupa atat de multi ani diagnosticul meu de atunci".

Optzecist in fond, Dan Giosu n-a fost asimilat ca atare de congeneri, neintrand in clasamentele de varf ale acestora. Si asta intrucat era un atipic, avand mai degraba atingere cu Dinescu, cu Brumaru, cu Cezar Ivanescu, cu Horia Badescu. Si, de departe, cu Verlaine, cu Rimbaud, cu Baudelaire, cu Esenin, cu Bacovia. Giosu era un ludic al destramarii si al mortii, perceputa, aceasta din urma, cu antenele unui rapsod popular trecut printr-o rafinata scoala de poezie. Avea spectrul mortii mereu in fata, dar se juca cu el, cu ea. Anul trecut i-am gazduit, in "Cronica veche", o pagina de poezie care ni-l arata pe poet sfasiat intre Eros si Thanatos. Desprind de-acolo, ca pe o efigie, aceasta Vioara: In loc de pasi / sunt urme de vioara, / lasate pe zapada, nu stiu cum! / si este pentru prima oara / cand Moartea nu apare-n drum ! // Ma sperii si o strig: / Frumoasa mea, / unde imi esti, pe unde dracu’ umbli?/ M-astepte si pe mine cineva ! / Cu moartea ta / tu viata mea s-o umpli ! // E parca tulburata de ceva / si vad ca nu mai are nici o forma ! / si-atat de tare / imi e dor de ea,/ ca sigur pan’la urma o sa mor, ma ! // Si-acolo, in zapada, vina cainii, / sa vada urma de vioara,/ urma mea…/ iar un copac devina Paganini,/ sa-mi cante trist / cand ei m-or sfasia.