Un meci de neuitat

Erau cincisprezece minute pina sa inceapa meciul de pe stadionul "Emil Alexandrescu". Echipa noastra urma sa joace cu o echipa din fruntea clasamentului, dar la casele de bilete abia daca erau doua-trei persoane. Nu era lumea interesata? Ba da, lume era puhoi insa, din ordinul primarului Gheorghe Nichita, la stadion s-au deschis mult mai multe case de bilete, astfel ca s-a evitat imbulzeala si acumularea transpiratiei. De altfel, nimeni nu mai emana acea sudoare de mitocan pentru ca avea posibilitatea sa se "refriseze" cu sucuri reci-reci de la multele chioscuri de la poarta si de pe stadion. Se vindea si bere, tot rece, dar nimeni nu se ingramadea s-o cumpere. Oamenii erau deprinsi cu aceasta initiativa a Primariei si, oricum, nu venisera la stadion sa bea bere. Iar cine nu bea suc sau bere, putea bea apa, caci toate "tisnitoarele" stadionului functionau de data aceasta.

In pretul biletului – surpriza! – nu era inclus sI "programul", acea foita tiparita prost, cu informatii rasuflate, numai buna de impachetat telemeaua.

Erau niste pliante-program, intr-adevar, dar se vindeau separat, pe sume modice si in conditii grafice de exceptie. Contineau informatii inedite, date tehnice, declaratii "la cald" ale jucatorilor, o avancronica a meciului scrisa de unul dintre cei mai sagaci cronicari ai urbei, mai tare ca Ioan Chirila, toate prezentate succint si spiritual. Ca sa nu vorbim de faptul ca pliantul continea si un poster reprezentind echipa noastra. Gratis!

In aceste conditii, nu se mai vindeau bilete la suprapret, tuciuriii care se ocupau cu asa ceva, reprofilindu-se prin Italia, Germania sau dracu mai stie pe unde. De altfel, spectatorii nu mai erau dispusi sa incurajeze asemenea practici reprobabile.

Stadionul – alta surpriza! – stralucea de curatenie. Puteai sa cauti cu lupa si nu gaseai pe jos ghemotoace de hirtie, pungi aruncate, mucuri de tigara, muci si alte ramasite. Nu mai era nici "pardoseala" de coji de seminte, caci "se evaporasera" tiganii care iti puneau cu labe rapanoase intr-un toc de hirtie citeva seminte contra unui cost destul de piparat. Totul era curat, mirosea a proaspat varuit, scaunele erau proaspat vopsite, numerotate, incit puteai sa-ti gasesti locul imediat. Disparusera de multa vreme acele persoane care veneau de dinainte si "tineau loc" un rind intreg pentru alte persoane, care veneau in ultima clipa. Asa ca acum iti ocupai locul tau si multumeai in gind organizatorilor. Nici nu era nevoie, mai precaut fiind, sa te urci in ultimele rinduri, ca nu cumva sa-ti arunce vreun betiv vreo sticla goala in cap. Nu mai erau oameni beti pe stadioane. De mult spectatorii nu mai erau dispusi sa accepte asemenea comportamente.

Meciul a fost minunat. Baietii nostri si-au dat sufletul pentru culorile clubului si pentru onoarea Iasilor. Balba s-a intrecut pe el insusi, dupa ce s-a lasat de "agheasma dracului" si a facut un "cantonament" de canon si pocainta la sfintii parinti de la manastirea Petru Voda. Jucatorii si antrenorii n-au dat vina, ca de obicei, pe arbitri. Arbitrii n-au dat vina pe "presiunea psihica". Sponsorii n-au dat vina pe criza si au dat bani cu nemiluita. Gazonul arata splendid – tuns englezeste, bine drenat, nu ca inainte, atit de mocirlos incit pe la sfirsitul meciului parea ca pe teren musluieste turma de godaci din Povestea porcului. Lipsea si ceata zisa si galerie, cea care inainte ii ridica osanale primului fotbaliator al judetului – dl. Nichita.

Iar noi, veniti cu mic cu mare, cu sotiile, cu copiii, cu iubitele la meci, caci nu mai aveam a ne teme de injuraturile birjaresti, acum inexistente, ne-am bucurat si am cintat. Tot stadionul ca unul! Era o atmosfera mai ceva ca pe "Anfield" al lui Liverpool. Se cinta noul imn al clubului cu versuri deloc imbecile, ca ale imnului vechi, usor de tinut minte si cu o melodie populara, cantabila. Si cintam cu totii, cintam, pina ce… pina ce m-am trezit.