Cârtiţa

Oricând, în orice manifestaţie publică, la orice aglomeraţie sau protest, în oricare parte a lumii ar fi aceasta, când majoritatea covârşitoare, furioasă pe un fapt anume, vreo comitere abominabilă a autorităţilor sau a cine ştie cui, va striga, va gesticula, va sări, va urla din toţi plămânii agitând pancarde, va scuipa printre dinţi cuvinte urâte, undeva, într-un colţ retras, fără doar şi poate, cu ochi mici, iscoditori, tăcut ca un pește în mocirlă, va pândi un opozant… Fără vârstă, fără faţă, dar va fi. El nu va striga, nu va gesticula, ci va sta pur şi simplu şi va visa la răzbunare. De la distanţă va părea ca parte integrantă a mulţimii. Va fi uşor confundat cu ea, uneori poate chiar să fie luat cu valul şi să fie implicat direct, fără voia lui, evident, în vreo explozie de violenţă. La poliţie va spune, în acest caz, că nu avea de-a face cu golănimea din mijlocul căreia a fost ridicat, dar nimeni nu-l va crede, cu toate că va spune adevărul, şi va fi bătut pe nedrept ceea ce îi va mări şi mai tare ura faţă de manifestanţi…

Precum Cuza Vodă care se zice că mergea deseori îmbrăcat în muritor de rând prin popor să vadă care e mişcarea, la fel şi el, un spion cu misiune importantă, infiltrat adânc în rândurile inamicului, va dezaproba tacit, doar din priviri, manifestările sfruntate din jurul său, va şti că nimeni nu îl poate detecta, pentru că nu există detector de opozanţi, şi va plănui contraofensiva. Va suporta greu jigniriile aduse indirect lui şi va mocni, va strânge informaţie, pentru a răbufni acasă, imediat ce va închide uşa în urmă: Pfui, va striga uşurat în faţa nevestei, ce mă enervează ăştia!…

Dacă cineva l-ar lua de umeri acolo, în piaţă, şi l-ar privi în ochi sau l-ar pune să strige tare ca ei, cu siguranţă s-ar da de gol pentru că ar fi fals, cu glasul piţigăiat şi total neconvingător, dar nimeni nu face asta, aproape niciodată.

Aşa că va zâmbi jenat în continuare vreunui golan care-i va urla Jos PSD-ul!!! în urechile lui, zgâlţâindu-l de umeri, va ridica probabil şi mâinile în sus la îndemnul vorbitorului de la microfon ca să nu facă notă prea discordantă. Poate chiar va agita steagul împins în mână de vreun "confrate" protestatar sau furat de la vreun copil, dar cu siguranţă nu va striga din suflet, ci doar va mormăi ceva în barbă.

Va visa tot timpul la o contramanifestaţie zdrobitoare cu oameni doar de-ai lui şi cu lozinci ce vor fi pe placul lui pe care să le strige tare şi cu bucurie: Jos PNL-ul! Hoţii! Hua!…

 Ah, abia aşteaptă. De ce nu se urnesc şi ai lui odată… Acum, gândeşte el, ar fi timpul perfect pentru o nouă mineriadă. Oh, da… Condiţiile sunt perfecte, aceleaşi circumstanţe ca în ’90, rezultatul este garantat. Să vină băieţii şi să-i zdrobească pe aceşti mârşăvi ce pierd vremea, instigă la violenţă şi interpretează cum vor ei legea şi faptele. Precum FSN-ul atunci, şi acum PSD-ul a câştigat la un scor umilitor pentru oricine, şi acum a demonstrat superioritate, e nevoie doar de o mişcare populară pentru a înăbuşi definitiv pe "ăştia" şi a le pune pumnul în gură pentru totdeauna… Şi exact ca atunci, acum pieţile mustesc de intelectuali şi artişti numai buni de măciucă. Parcă îl şi vede pe Dragnea la sfârşit, de la balconul din piaţa Victoriei spunând: Vă mulţumesc, dragi mineri, pentru spiritul de solidaritate muncitorească pe care l-aţi demonstrat. Bravo!…  Se surprinde pe sine zâmbind larg, ca într-un vis cu ochii deschişi, mulţumit şi fără frica de a fi văzut, pentru prima dată uşurat, în timp ce în jurul lui fierbe ura…

Numai că de data asta lipseşte o componentă esenţială a mecanismului: minerul însuşi, iar fără el nu există mineriadă decât la desene animate. Pe cine să cheme acum că toată huila s-a dus dracului? În cine mai e nădejdea, e chiar o cauza pierdută, chiar vor face ăştia scandal la nesfârşit fără să-i oprească nimeni? Nu se poate…

Şi deodată faţa i se luminează. Ideea îi vine, urcă şi ajunge în gâtlej: Pensionarii!!!… O da, pensionarii! strigă cineva de lângă el care începe să scandeze o nouă lozincă: Jos pensionarii! Jos pensionarii!…

Trenuri întregi de pensionari, îşi continuă el nestingherit visul, vor opri în Gara de Nord din Bucureşti, iar din ele vor curge şuvoaie neîntrerupte de bătrânei şi bătrânici îmbrăcaţi în vestute de lână, cu căciuli de oaie, nurcă, iepure sau vulpe polară sub formă de cap de penis ascuţit la bărbaţi şi de cap de penis mai mic şi teşit la femei, şi cu bastoane ameninţătoare fluturând în vânt. Odată ieşiţi din tren, vor sări studenţii şi intelectualii loviţi de la primii paşi. Ici un bătrânel, cu limba într-o parte de la încordare şi concentrare, îi va răsuci mâna la spate unei studente atrăgătoare şi pieptoase, colo o bunicuţă va musca cu sete din fesul vreunui critic literar… Mai încolo o femeie mai tânără şi voinică, probabil pensionată pe caz de boală sau cu pile, va lovi la ţurloaie mai mulţi protestatari unul câte unul, iar aceştia vor cădea seceraţi. Câţiva metri mai în faţă un bunic şi o bunică, soţ şi soţie, lovesc frenetic cu pumnii în spatele lat al unui vlăjgan care râde obraznic. Va fi măcel, curat măcel. Se vor înregistra sute de internări la spital, jumătate din ele fiind eroi în etate alunecaţi pe gheaţă din prea mult entuziasm…

Şi când victoria va fi pe muchie de cuţit, când nimeni nu se va mai aştepta la vreo schimbare drastică a situaţiei şi când lucrurile vor trage spre o remiză nedorită, se vor deschide larg şi toate deodată porţile penitenciarelor şi spitalelor de nebuni, iar atunci lupta se va încheia brusc şi se va reinstaura pacea… În sfârşit!

Briscan Zara este scriitor şi publicist