Aceeasi unica generatie

Totul a inceput cu citeva saptamini mai devreme. M-a sunat intr-o dimineata Consulul general al Romaniei la Sydney, pe motiv ca cineva de la New York se interesa daca eu, Iosif Demian, autorul filmului Lumina palida a durerii, mai sint in viata. Am ripostat: sigur ca mai sint! Filmul respectiv insa nu-mi apartine.

Apoi lucrurile s-au clarificat si, cu ajutorul a doua doamne deosebite din partea ICRNY, Corina Suteu si Silvia Rogozea, am aflat despre organizarea festivalului, despre cel ce a reusit o selectie impresionanta, Richard Pena, si ca si filmul meu, O lacrima de fata, e printre cele selectate. Prezenta si contributia lui Richard – o personalitate cu totul remarcabila in lumea filmului, de peste 20 de ani in fruntea Festivalului International al Filmului din New York, precum si sansa de a revedea prieteni de altadata m-au convins sa traversez oceanul Pacific.

Veniti de pe toate coclaurile lumii, ne-am intilnit, imediat dupa sosire: Gabor Tarko, Manuela Cernat, Dan Pita si eu. Au sosit apoi gazdele noastre, alti oaspeti si prieteni. Emotionati de revederi dupa ani indelungati, ne-am pierdut usor in tentativa de a lega discutii coerente, de a afla cit mai multe despre noi si despre altii. Am vorbit despre impliniri, despre familii si filme realizate si despre filme la care mai visam. Ne-am flatat unii pe altii, in ciuda constatarii ca unii am cam iesit de sub "garantie", ca piese de schimb pentru generatia noastra nu se mai fabrica (dar ca exista din belsug piese de schimb pentru generatia de azi, fapt deosebit de imbucurator). Cineva a remarcat ca facem parte dintr-o generatie expirata. Daca sintem intr-adevar expirati inseamna, mi-am zis, ca mai exista si pirati prin preajma. Cit despre ce am fost inainte de a deveni "ex-", nu-mi amintesc sa fi fost un pirat adevarat, poate parte a unei generatii de trans-pirati si ins-pirati, inca pe picioare si azi, nicidecum ex-terminati… N-a fost nevoie de argumentele mele, filmele noastre, cred, continua sa vorbeasca de la sine.

Pentru citeva ore, am fost buni unii cu altii

Revederea citorva dintre filmele devenite clasice, in contextul unor debuturi recente, de mare forta, au insemnat pentru mine un moment de revelatie de neuitat. Sosirea lui Dan Nutu a creat emotii greu de ascuns. Dan a ramas aceeasi prezenta impresionanta: aceeasi figura marcanta, aceiasi ochi patrunzatori. Nu s-a ingrasat si nu s-a blazat, nu si-a pierdut parul si nici naravul pasiunii pentru tot ce reprezinta lumea filmului.

Inaintea plecarii spre New York, asteptam cu interes ca acolo sa-i revad pe Nae Caranfil, pe Radu Muntean, asteptam sa-l intilnesc pe Cristi Puiu, pe Porumboiu; vroiam sa dialogam despre filme, despre filmele lor. Din pacate, n-au ajuns la festival. M-am bucurat sa-i cunosc insa pe Tudor Giurgiu si mai apoi pe Ruxandra Zenide, doi cineasti, cred (le-am vazut filmele), de mare viitor.

Pentru noi toti cei ce o stiam, Anda Onesa a fost o revelatie din prima zi a festivalului. Eu as fi trecut-o in caietul-program pentru prietenia cu care ne-a intimpinat si pentru acel gest impresionant de a ne invita pe noi toti participantii festivalului la ea acasa, in lumea ei, pe malul estuarului Hudson. Dominati de peisaj si de bucuria prilejului oferit, ne-am infruptat cu totii din aceeasi oala cu salata, ne-am turnat acelasi vin. Pentru citeva ore, am fost buni unii cu altii si, in sinea mea, am crezut pentru moment ca facem parte cu totii din aceeasi unica generatie.

Judecind la rece, festivalul a avut un ecou si un succes asteptate si binemeritate de o echipa inepuizabila condusa cu suflet de Corina Suteu, echipa careia tin pe aceasta cale inca odata sa ii multumesc. Ma asteptam la o prezenta mult mai numeroasa a spectatorilor romani, stiind despre comunitatea newyorkeza ca e una din cele mai numeroase. Firesc, majoritatea filmelor prezente puteau sa trezeasca nostalgii, am crezut, dar n-a fost asa. Poate au plecat in Spania la munca, mi-am zis…

M-au impresionat spectatorii americani, intrebarile lor, remarcele la adresa filmelor romanesti de ieri si de azi. Am legat prietenii noi, le-am promis sa mai fac filme si sa mai vin…

La intoarcerea acasa ma asteptau rinduri din partea unei noi prietene. Imi scria ca New York-ul n-a mai fost acelasi dupa plecarea noastra. Parafrazind, as zice ca pentru noi, participantii, New York-ul va fi de acum incolo foarte diferit de cel de dinaintea festivalului. Asta cit mai sintem in viata.

Sydney, Australia