Biata arta cinematografica, mereu sub vremi

Recunosc, imi este straina orice apetenta pentru festivaluri, premiere, retrospective sau manifestari legate direct de public. Este treaba oamenilor cu talent pentru asa ceva, a celor care fac activism cultural – fara a considera deloc aceasta activitate minora sau lipsita de importanta. Autorii au spus insa ce au avut de spus cit timp au fost pe platou. M-am pus totusi in miscare cu destinatia New York, dupa telefonul Corinei Suteu, director al ICRNY, care, dupa o invitatie eleganta (cu filmul Secvente de Alexandru Tatos) la "Shining Through a Long Dark Night. Romanian Cinema: Then & Now", mi-a spus ca se realizeaza cu aceasta ocazie o copie noua a filmului.

M-a surprins si bucurat faptul ca, dupa un deceniu de tinara genialitate in prim-plan, cuiva ii trece prin cap sa propuna spre relecturare un film din anii ’80. Iata ca din tara lui "mai da-i dracu’" sau "las’ ca merge s’asa", un "film vechi" se propune, dupa ani de uitare, intr-o versiune civilizata unui public foarte avid de cinema si foarte documentat, publicul american.

La insistenta coordonatorului american al programului, Richard Pena, de a se realiza copii noi ale filmelor din retrospectiva, oficialii de la Bucuresti care, chipurile, conduc cinematografia au inteles ca filmul chiar inseamna ceva in lumea civilizata, ca respectul fata de public si fata de opera cinematografica ar trebui sa fie principala lor preocupare.

Lume multa, prezentare emotionanta, Andrei Both (scenograful filmului, venit special de la San Diego) si cu mine, cam stingheri pe scena, mai mult obisnuiti in spatele camerei, iesim elegant cu citeva cuvinte bine simtite. Publicul a inteles foarte bine filmul. Iti dai seama dupa cum respira, cum ride sau cum cade in tacere. Ritmul secventelor sau semnificatia incadraturilor capteaza atentia, provoaca.

La sfirsit, Alex. Leo Serban ne face un semn cordial: filmul sta bine in picioare. Imi pare rau ca Sandu Tatos n-a apucat asemenea momente. Filmul va umbla prin America in multe orase, gratie efortului ICRNY.

Imi fac timp si ma reped la Guggenheim sa vad expozitia lui Cai Guo-Qiang, I want to believe, despre care auzisem la Bucuresti. Ce expresie puternica poate da miscarea sugerata a corpurilor sau materialele din care acestea se infiripa! Imi dau seama inca o data cum artele frumoase nu pot fi clintite din matca lor, fata de biata arta cinematografica, mereu sub vremi, prea usoara victima a modei sau a lipsei de talent.

Poate ca suna patetic… dar daca am dreptate?