Cum se nascu religia esteticului din realismul socialist

Cum se trece de la indicatiile precise de partid pentru promovarea „eroului pozitiv", in anii ’50, la un cult al autonomiei esteticului si al impresiei critice subiective, asta e intrebarea lui Goldis. Si asta e provocarea pentru oricine este preocupat de epoca. Schimbarea de garda politica, schimbarea directiei impuse de Moscova, cistigarea autonomiei ceausiste si semnele desprinderii de centru se simt in diverse etaje ale vietii in comunism. Alex Goldis isi simplifica metoda constient, de la bun inceput, poate tocmai pentru a evita o prea stufoasa retea de corespondente cu mediul politic, social. El urmareste polemicile si schimbarile treptate de ton in analizarea literaturii mai ales in revistele si ziarele epocii. Intr-o vreme in care orice text putea avea o zi de glorie, iar apoi o zi de totala prabusire – doar pentru ca ar fi incalcat cine stie ce linie ideologica enuntata (uneori, imaginata) de vreun critic oficial -, periodicele sint cu adevarat un aparat de masura excelent. Poti vedea de exemplu cum Ov.S. Crohmalniceanu scrie ceva aparent revolutionar estetic, face pledoaria calitatii, si toti politrucii ii sar in cap, pentru ca, dupa un scurt interval, un articol de directie din Pravda sa-i dea dreptate si sa-i transforme cuvintele in lege. Goldis urmareste atent aceste incercari de rupere cu dogma. Uneori interpreteaza exagerat, cind pune de exemplu pe seama lui Croh o intirziere de cinci ani a exploziei estetice, doar pentru ca acesta ar fi scris impotriva unui oarecare suflu de emancipare estetizanta. Exemplele culese din periodice sint insa foarte bune, material indispensabil pentru cine va dori sa reinterpreteze, sa resintetizeze epoca.

Sint scoase la lumina diverse locuri comune ale epocii care, fara context, par SF curat. O anumita fraza din Engels unde Shakespeare era pus in opozitie cu Schiller face cariera printre criticii literari ai anilor ’50. Schiller era grandilocventul decadent, in schimb Shakespeare este tipul vioi, interesat de cuvintul-actiune, de viata intensa, exact cum ar trebui sa fie si un proletcultist de calitate. Literatura si viata „reala", iata obsesia. De altfel, daca analizam sedintele cu scriitorii din acea perioada, vom observa repetata la infinit obsesia acoperirii feliilor noi de viata: industria, urbanul, muncitorescul. Literatura buna inseamna fotografierea cu acuratete a tuturor realitatilor. Unele dileme ale criticilor epocii sint de-a dreptul amuzante. Goldis citeaza reprosul lui Mihai Novicov la adresa unor versuri semnate de Desliu, poet de baza in epoca realist-socialista. Scrie Desliu: „caci negru sau galben sau alb orbitor,/ tot crincen te sfirtec-al schijelor sbor". Novicov constata inutilitatea cuvintului „orbitor" care strica ideea prin gratuitatea lui. Amuzant e ca si un critic de azi i-ar spune acelasi lucru lui Desliu: sa pui „orbitor" intr-o astfel de enumerare e pur si simplu aiurea, nu-ti trebuie dogme pentru asta.

Problema „curajului"

Analiza lui Goldis are marea calitate a lecturii aplicate: parcurge practic un corpus de texte foarte greu de inghitit azi si destul de greu de interpretat chiar si pentru specialisti. Pacatuieste insa cu prea mult „literaturo-centrism". Lumea criticii romanesti pare un lung sir de negocieri cu puterea in care influentele, intimplarile politice importante se pierd in fundal. Avantajul este ca surprinde astfel o interesanta descindere a estetismului saizecist exact din mult-uritul realism al anilor ’50. Se observa clar cum concepte, polemici, dezbateri se intemeiaza pe obsesii noi, desi incep sa se revendice din ce in ce mai clar de la axiome interbelice sau antebelice despre autonomia esteticului si importanta punctului de vedere critic. Dezavantajul maxim este ca simplificarea metodei duce la simplificarea limbajului analitic. M-a uimit, de exemplu, sa vad pomenit destul de frecvent cuvintul „curaj", cind e evident in cele mai multe dintre polemicile vremii ca totul se face in pasi mici, calculati, ca inclusiv provocatorii (mai ales Manolescu si ale sale lecturi infidele) fac politica de buna calitate, valseaza in jurul unor directive de partid, cistiga teritoriu, pun baze institutionale etc. La 50 de ani distanta, cuvintul „curaj" nu mai are rost (exact ca „orbitorul" lui Desliu, haha). Este adevarat ca solutia „estetizanta" ca iesire din dogma proletcultista vine atunci ca o renastere a literaturii si a criticii. In fond, aveau dreptate si „inraitii" marxisti ca nu prea poti sa-i iei la gramada pe Maiorescu sau Lovinescu si sa-i faci progresisti doar ca sa intre in canon. Politrucii prezenti la o sedinta din 1955 (vezi Conferinta secreta a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Editura Vremea, 2006) se plingeau ca in timp ce discuta despre lipsa romanului industrial, apare un roman cu teme „reactionare" reinviate precum Bietul Ioanide – astfel de evenimente ramin neexplicate la Goldis pentru ca el nu e interesat de jocul de putere cultural, de institutii, edituri, personaje cu forta politica din cimpul literar.

La o intilnire cu scriitorii din ’71, Ivasiuc si Paunescu i se plingeau lui Ceausescu (si as zice sa trecem peste efectele retorice implicite si sa-i credem totusi) ca tocmai textele marxiste sau poeziile „revolutionare" trec mai greu de cenzura, spre deosebire de textele „despre nimic". Dupa ce le aminteste ironic ca „pentru marxism trebuie sa te bati", Ceausescu insusi reproseaza apoi ca se cer tiraje mari pentru carti sau bugete mari pentru filme, desi acestea nu sint facute pentru marele public. Avem de-a face cu o discutie aproape capitalista despre impact, target si efectul de entertainment (un conflict mocnit, nedeslusit intre estetizant si „comercial"). Practic, mai vechiul conflict al lipsei de calitate a literaturii propagandistice avea sa fie rezolvat de Ceausescu intr-o logica a consumului. Neointerbelicul ceausist avea sa vina nu doar din presiunea recuperarii culturale din deceniul 7, dar si din presiunea „efectului asupra publicului" din deceniul 8 – obsesiile interbelice vind chiar si acum, de ce sa ne miram. E adevarat, Goldis e preocupat de anii ’60, insa si acolo, daca nu contextualizezi politic destul, risti sa descrii un soi de joc cu margele de sticla, sa ramii in logica recuperarii eroilor insisi cu tot cu logica lor retorica. Fie ca e vorba de grupul de la Steaua, fie ca e vorba de Manolescu, Simion sau Matei Calinescu.

Si cind alege doar polemicile din reviste drept principala referinta, Goldis alege sa nu mearga mai departe macar spre jocurile de putere din redactiile cu pricina. Ba chiar spre ce observa Macrea-Toma: schimbarea de politica culturala in anii ’60, criteriul raspindirii geografice, marirea consistenta a tarifelor pe texte pentru revistele din provincie. Anii ’60-’70 literari n-ar fi existat fara investitie economica serioasa (sa mai amintesc ca doua perioade de glorie si de putere culturala, interbelicul si saizecistii, s-au nascut cu investitii serioase? – nu vreau sa par reductionist, dar e important). In fond, critica ia avint si pentru ca revistele se inmultesc, si pentru ca fondurile nu mai sint directionate strict spre politruci si spre citiva critici-reper, ci se inmultesc si se „democratizeaza". Anii ’60 au insemnat si reglarea noii infrastructuri culturale, aparitia reformistilor in zone de influenta inclusiv financiara. Respect decizia lui Goldis de a nu se arunca in acest paienjenis. Dar fara prezenta mult mai solida a unor Ivascu, Stancu, Preda ca actori politici, mi-e foarte greu sa ma pastrez calm in literaturo-centrism.

Nicolae Manolescu e personajul central, desi Goldis face si recuperari importante ale vocilor novatoare mai putin cunoscute. Urmarirea evolutiei „estetismului", de la novator la aproape retrograd, este excelenta. De cealalta parte, Goldis nu cade in idealizarea zonei teoretice. Gasim in aceasta carte cea mai lucida trecere in revista a miscarii „structuraliste" Sorin Alexandrescu-Pavel-Nemoianu, cu toate criticile lor intemeiate, dar si cu naivitatile si confuziile lor. Gasim si deconstruirea importanta a influentelor Noii Critici frantuzesti sau a unor autori fetis in epoca (Sartre sau Barthes) – Barthes e foarte apreciat, dar nu e inteles in adevarata lui descendenta (linia de noua interpretare lingvistica, revolutia Saussure-Benveniste, de exemplu). Sa mai amintim ca Jakobson venea si in vizita prin Romania, fara sa lase nici o urma – avea sa fie citat de estetizanti abia peste decenii…

Meritul cartii lui Goldis este ca prinde si dimensiunea politica, ideologica a miscarii estetizante. El observa cum ceea ce parea recuperare in discursul tinerilor Manolescu, Negoitescu, Matei Calinescu capata accente de „tendentionism intors". Tot ce a insemnat teorie, sociologie, incercare de largire a cimpului literar, de contextualizare a fost respins ferm de noul suflu estetic. Calinescienii preluau puterea. Astept cu nerabdare urmatorul episod.

Alex Goldis, Critica in transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, colectia „Critica si istorie literara", Editura Cartea Romaneasca, 2011