Caută 
2 MIN
Despre Ostap Bender nu se poate spune ca a decazut cumva sau de undeva, pentru ca el a stiut intotdeauna sa aterizeze la loc sigur. Doar nu degeaba i se spune "Marele maestru al combinatiilor"! Vinatorul de comori se intilneste cu Ippolit, iar cei doi devin parteneri intru goana dupa "marea comoara". Trofeul, stiti povestea, se afla ascuns intr-unul dintre cele douasprezece scaune pe care le-a detinut soacra decedata a lui Ippolit, doamna Petuhova.
Odiseea celor doi indivizi deveniti parteneri contra naturii e presarata de aventuri aiuritoare: "marele maestru" se casatoreste cu madame Gritatueva din Stargorod, "de doua ori vaduva, femeia grasa, dar totodata slaba ca toate femeile", posesoare a unuia dintre rivnitele scaune tapitate englezeste; Ippolit Matveevici si cu partenerul sau, Ostap, se caznesc (a cazni inseamna, aici, a mitui sau a fura) sa dea de urma a zece dintre jilturi, care, se pare, fusesera scoase la licitatie la un muzeu al mobilei din Moscova. Nebunia hazoasa a celor doi eroi se termina tragic, Ippolit afla ca diamantele pe care le cauta au fost folosite pentru a ridica un club al ceferistilor si, intr-un moment de ratacire, il omoara pe partenerul sau Ostap.
Mi-am amintit de povestea fabuloasa scrisa de Ilf si Petrov uitindu-ma la campionatul romanesc de fotbal; la iesirile televizate ale lui Gigi, Marian, Vasile, Arpad si tot neamul lor de boieri nascuti dupa "marea revolutie" din decembrie. Este, daca nu socant, cel putin amuzant sa regasesti cite un "ceva" extrem de consistent din cele "Douasprezece scaune" si din eroii cartii in vajnicii tele-patroni ai echipelor noastre. Pare ca Ippolit Matveevici Vorobianinov si Ostap Bender si-au unit personalitatile si au hotarit ca, intr-o buna zi, sa intre in corpurile unor indivizi extrem de vizibili din viata publica romaneasca.
Gigi, Arpad si cu ceilalti nu umbla dupa o colectie de giuvaere ratacite intr-un scaun tapitat. Si asta pentru ca, nu-i asa, nu avem noi suficienti neuroni cite scaune cu comori ascunse-n ele ar putea dinsii cumpara, doar printr-un trosnet de deste; pac-pac!, tradus in limbajul fotbalistic postmodern. Dar bilciul zilnic facut de aceste personaje mai autentice decit Costel, Pavarotti din Banat, intru giuvaerele trecatoare ale Ligii Campionilor si Cupei UEFA, seamana aproape pina la identificare cu nebuniile prin care Ostap si cu Ippolit sint dispusi sa treaca.
Ostap reinvie miraculous in urmatoarea carte a celor doi scriitori rusi. Nu stiu de ce, dar sint aproape convins ca, oricit s-ar injunghia in public unii pe altii, tele-patronii din fotbal ar gasi, intotdeauna, o portita prin care sa reziste oricitor lovituri mortale si-ar da.
