O poveste cu papusi si papusari

"Joaca", i-a spus, "fa-ne sa ridem. Sau sa plingem, totuna." Iar Matei Bruno, cel ce se pregatise ani intregi sa devina papusar, a ramas inlemnit. Nu despre asta trebuia sa fie vorba in piesa lui. Nu asta era scenariul. Dar se insela. Intr-o secunda, Istoria, asemenea unui Gepetto pervers, a luat un om din carne si oase si l-a transformat intr-o bucata de lemn. Un Buratino descumpanit, c-o fata timpa, caraghioasa, numai buna pentru ca spectatorii sa se distreze. Sau o parte din spectatori, cei pe care directorul teatrului numit Istoria ii agrea. Cei care nu fluierasera la spectacolele anterioare. Cei care venisera la El si-i spusesera cit de mult le-a placut, ca asa se face, ca vor veni si data viitoare. Iar cind a auzit asta, cind a inceput sa auda din ce in ce mai des asta, directorul teatrului numit Istoria a prins deopotriva ura si curaj. Curaj in fata proectelor viitoare si ura pentru cei ce nu-i agreasera aceste proecte. Ura pentru cei carora le placuse directorul anterior, neispravitul si coruptul ala care, intre timp, a fost dat afara si acum sa zica mersi daca au sa-l reangajeze maturator. Ca sa vada ca el, actualul director, desi e puternic, nu-i un tip hain. Asa ca nici cu Bruno Buratino nu intentioneaza sa fie. Nu. Doar ca papusarului trebuie sa i se dea o lectie. Sa vada si el cum e sa fii o biata papusa de cirpa. Sau o cirpa, pur si simplu.

Iar lectia incepe in 1949 si cea mai mare parte a ei se desfasoara intre patru pereti, lipsiti de ferestre. E o lectie lunga si complexa. Dificil de explicat in teorie. Asa ca cel mai bine e sa fie pusa in practica. "Iar exemplele sa fie personale", insista directorul, "ca elevul Marioneta sa inteleaga lectia predata de profesorul Papusar." Si uite asa, timp de vreo opt ani, Bruno Buratino invata lectia marionetei. Nu e singurul elev, ca el mai sint si altii. Multi altii, printre care si fosti profesori caci, nu-i asa, vremurile s-au schimbat, iar fostii papusari au devenit acum niste paiate. Numai ca, intr-o zi, ceva se petrece si coerenta de pina atunci, coerenta aceea absurda, abrutizanta si aberanta, se fringe. Se fringe la fel cum si papusa se fringe cind, din neatentie sau voit, marioneta cade de la etaj si ceva inauntrul ei pocneste cu zgomot. Iar cind directorul sau directorii, caci acum sint mai multi, teatrului numit Istoria dau fuga sa vada ce s-a intimplat cu elevul Marioneta, isi dau seama ca el i-a uitat. Ca oricit de dura si de sadica si de severa a fost lectia, ea a fost complet uitata. Ceea ce-nseamna ca tot efortul lor a fost degeaba. Inutil. Ani si ani si ani de predare dusi pe apa simbetei. Sau poate ca nu? Poate ca, de fapt, se preface?

Trecutul asa cum ar fi putut sa fie

Medicii spun ca Marioneta are acum nevoie de odihna. Nu mai poate sta pe scena, in lumina reflectoarelor, nu se mai poate misca, dansul ei nu va mai trezi furia si dispretul nimanui. Acum va trebui dusa undeva, in spatele scenei, unde sa aiba niste conditii, cit de cit. Undeva unde sa fie in continuare supravegheata, monitorizata, chiar invatata, de ce nu, dar totul sa se desfasoare discret si cu blindete. Si nu, Marioneta nu se preface. In toti anii astia petrecuti intr-un teatru a uitat ce-i aia teatru. Acum vor trebui sa aiba rabdare. Poate ca, incet, incet, daca directorii teatrului numit Istoria vor da dovada de intelegere si intelepciune, Marioneta va incepe sa-si aminteasca. Putin cite putin, o frintura de amintire azi, una miine, in timp poate toate aceste frinturi vor deveni din ce in ce mai dese si se vor uni ca sa formeze un intreg cit de cit coerent. Sau, daca nu-si aminteste, ar putea fi facut sa-si aminteasca, nu trecutul sau asa cum a fost, ci trecutul sau asa cum ar fi putut sa fie. Da, chiar asa. Lectia nu s-a terminat, tovarasi, doar a luat o alta forma.

Si ca sa nu mai aiba sentimentul ca-i doar o marioneta, Marionetei i se da o marioneta. E mai mica decit Bruno, e de lemn si e veche. De fapt, e chiar marioneta lui, de pe vremea cind credea ca va fi papusar. Si uite asa mai trec citiva ani, cu Marioneta amagindu-se ca e din nou un fel de papusar. Doar ca aici, in spatele scenei, mai exista si alte marionete, tot din carne si oase. Un barbat si-o femeie. Barbatul e papusarul lui Bruno si marioneta ordinelor primite de sus, femeia e marioneta barbatului care-o invata sa-l manevreze pe Bruno, devenind astfel un fel de papusar de duminica. Sau o papusareasa, daca vreti. Amindoi sint minati de interes. Dar daca interesul barbatului Bojin e clar (construirea unui trecut pentru Bruno pentru ca apoi el sa-si poata construi un viitor), interesul femeii Eliza e mai putin clar. Pina la un moment dat, vreau sa spun. Pina in acel moment in care vine la Bruno si-i propune sa fuga din teatru. Impreuna. "Sa fuga din teatru?", se mira acesta. "Dar de ce? Si unde sa se duca?" Exista viata si dincolo de teatrul asta, numit Istoria, Istoria Romaniei, exista si alte teatre unde s-ar putea duce, teatre mai bune, unde ar putea fi din nou papusari. Teatre in care ar putea s-o duca chiar foarte bine pentru ca ar fi ajutati, mai cu seama daca se duc intr-unul vechi, de unde a inceput toata povestea asta cu papusi si papusari si unde Bruno a mai fost. Chiar daca nu-si mai aminteste. Unde Bruno a mai fost pentru ca, intr-un fel, Bruno de-acolo se trage. De unde stie? A vazut, a tras cu ochiul, in ziua aceea papusarul ei a fost mai slobod la gura. Ce conteaza? Important e ca stie.

Numai ca nu-i asa usor sa ajungi in teatrul acela. Nu-i usor deloc. Caci pe masura ce inaintezi, pe masura ce te indepartezi de ce credeai ca-i teatrul in care te afli, alte teatre isi fac aparitia, teatre care n-ai fi crezut ca exista, vin sa te cuprinda, sa te impresoare cu cei patru pereti ai lor de sticla prin care te poti uita afara fara sa realizezi ca esti inauntru, din care se formeaza acum alti pereti, iar cind ai crezut c-ai trecut de unii apar imediat altii, mai rezistenti si mai grosi si chiar daca ei nu exista decit in mintea ta, ce conteaza daca pentru tine, micuta marioneta, sint atit de inalti? Si uite asa, mergind si tot mergind, permanent depasind o serie de pereti numai pentru ca sa te trezesti inconjurat de altii, incepi sa-ti dai seama care e adevarul, adevarul acela enervant pe care l-ai stiut cumva dintotdeauna doar ca n-ai avut curajul sa-l pui in cuvinte presimtind tu ca, odata rostite, cuvintele aveau sa te doara, chiar si pe tine, o biata papusa de lemn sau de cirpa, pe-o scena sau in spatele ei, inconjurata mereu de patru pereti care vin acum sa te consoleze si-ti spun, pe-un ton blind si sfatos, "Haide prietene, nu fi naiv, n-are rost, nu merita, vezi tu, oricum ai lua-o, tot timpul vei fi marioneta cuiva".

Impresionanta aceasta poveste, acaparatoare de la primele pina la ultimele pagini, o poveste despre care se va vorbi mult timp de acum inainte, spusa ca nimeni altul de un Lucian Dan Teodorovici intr-o forma de zile mari, el insusi un papusar pe deplin constient ca, mai devreme sau mai tirziu, cu totii ne transformam in niste biete papusi.

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, colectia "Fiction LTD.", Editura Polirom, 2011