Pe urmele lui Orfeu

Vocile amintite apartin celor douasprezece personaje care populeaza acest lung poem in proza, Barbatul, Femeia, Cel care Noteaza Tot ce se Intimpla in Oras, Nevasta lui, Centaurul, Ducele, Femeia din Navod, Cizmarul, Moasa, Batrinul Profesor de Matematica, Femeia din Virful Turnului si, in fine, pentru o secunda, Copilul. Majoritatea formeaza cupluri, Cizmarul e sotul Moasei, Ducele e companionul Femeii din Navod si asa mai departe. Toti se cunosc, macar din vedere, pentru ca toti traiesc in acelasi oras: orasul Suferintei si al Durerii, orasul Dorului Neostoit, si toti au ceva in comun: pierderea unui copil, a Copilului lor. In ziua in care Barbatul si Femeia isi recapata vocile, el ii spune sotiei, "Trebuie sa ma duc". "Unde?", il intreaba ea, nedumerita. "La el. La el, acolo." "La locul unde s-a-ntimplat?" , insista sotia. "Nu, nu. Acolo." "Ce inseamna acolo?", vrea ea sa stie. "Nu stiu", vine raspunsul. Dar de fapt stie. Amindoi stiu. E locul care exista si nu exista in acelasi timp, locul de unde nu te mai poti intoarce sau, daca te intorci, nu te mai intorci acelasi. E locul unde n-ar trebui sa te duci, dar spre care nu te poti opri sa nu mergi atunci cind simti ca te cheama. Barbatul pleaca. Femeia ramine. Barbatul pleaca si toti ceilalti, aproape fara sa vrea, aproape fara sa-si dea seama, il urmeaza. Pe drum, fiecare incepe sa-si spuna povestea, aceeasi poveste, cu titluri diferite: Adam, Lili, Michael, Hannah, Ui. Povestea Despartirii, a Jinduirii, a Golului, a Abisului. Povestea mortii lor si a vietii fara ei. Nu toti parintii se-nteleg intre ei. La-nceput, Centaurul il uraste pe Cel care Noteaza Tot ce se Intimpla in Oras, crede ca aleanul lui e o simpla curiozitate in ochii Celui ce Noteaza Tot, un fel de ciudatenie – iata un Centaur care plinge, care sufera, doamnelor si domnilor -, dar Centaurul nu stie ca Cel care Noteaza Tot si-a pierdut si el fiica si tocmai de-aia a inceput sa noteze (la porunca Ducelui), ca sa nu se mai gindeasca la copila, desi evident ca in tot acest timp numai la ea se gindeste.

Dar oricit de diferiti ar fi parintii intre ei, cind pling, toti pling la fel, iar cind merg, fiecare cufundat in infernul lui care e si infernul celuilalt, toti merg la fel. Si intrebarile lor par cam aceleasi: "Cum o sa pot trece eu in septembrie, cind el o sa ramina in august? ". "Voi credeti ca ei stiu? Ce sa stie? Ca sint morti?" "Daca ti-ar da voie ei, acolo – daca ti s-ar da posibilitatea sa alegi -, te-ai intoarce? Te-ai intoarce aici? La mine?" "Spune-mi doar atit: ce anume e-n noi, cei vii, si ne face sa stim, sa devenim intr-o clipita, in clipa mortii noastre, morti desavirsiti?" "Voiam sa-ntreb cum e, fetita mea, cind murim. Si cum ti-e tie acolo. Si cine esti tu acolo." "Ce este moartea, fiul meu? (…) Moartea cea mare, cea absoluta, fetita mea, a carei putere n-are m-m-margini, moartea cea v-v-vesnica, cea nemuritoare, si-a ta, cea mica, cea unica, inauntrul ei…" Si mai presus de toate, CUM A FOST POSIBIL CA ASA CEVA SA SE INTIMPLE?

Zidul care se destrama

Si tot mergind, si tot intrebindu-se, intr-o zi ajung ei in fata unui zid. A unui Zid de stinca urias, care separa AICI de ACOLO, caci iata, ce era la-nceput acolo a devenit acum foarte aproape. Iute, cei zece se pomenesc ca incep sa sape si sa se ingroape in pamint, cel care e "mama a tot ce-i viu si, de aceea, si a tot ce-i mort", si apoi cu totii ramin dezbracati si, goi, fiecare coboara in mormintul lui si noaptea, ca o pasare de prada, se-nfige in ei. "Vreau sa invat sa despart amintirea de durere", spune Barbatul. "Cum stau viata si moartea fata in fata! Cum isi ginguresc una alteia! Cum se ating ele, cum se impletesc ele, una cu alta la radacina goliciunii lor! Cum pritocesc ele necontenit, toarna si varsa dintr-una intr-alta, una in cealalta ca doi indragostiti, ca o pereche, seva fiintei lor!" , remarca Cel care Noteaza… Parintii incep sa-si invoce mortii, fiecare in felul sau si toti in acelasi fel. Si ce-aud, ce se aude, la un moment dat, ca raspuns la invocarile lor, este Un Glas de Copil, care le spune asa: "Este suflare, este suflare in durere, este suflare", ceea ce s-ar traduce intr-o mie de feluri si intr-un singur fel: durerea celor vii este singura care ne mai leaga de si il face sa traiasca pe cel care a murit! Si Zidul atunci se destrama si toti parca se trezesc dintr-un vis si e ca si cum nimeni n-ar fi plecat nicaieri decit in jurul lui insusi, mergind in cerc, necontenit, si singura consolare este ca, daca ei au murit, copiii, moartea lor n-a murit. "Si-atita doar, mi se rupe inima, dragul meu drag, la gindul ca eu… ca-i cu putinta… ca am gasit pentru asta cuvinte." Cuvintele Centaurului, ca un fel de scuza, din partea celui care inchide povestea mortii si a vietii spusa pe mai multe voci.

Despre relatia dintre scriitor si moarte

Dincolo de caracterul profund personal al acestei scrieri (asa cum se stie, David Grossman si-a pierdut un fiu in conflictul israeliano-libanez din 2006), dincolo de indubitabila ei valoare artistica, Caderea din timp propune spre dezbatere si o problema extrem de delicata, relatia dintre scriitor si moarte. Ce faci ca scriitor in momentul cind parintelui, care esti tot tu si in acelasi timp altul, ii moare un copil? Alegi sa scrii despre asta sau nu? Alegi sa publici? Poate fi durerea pierderii exorcizata prin scris? E oare acesta din urma atit de puternic incit sa readuca morti la viata? Sau daca nu asta, cel putin sa-ti faca tie existenta mai suportabila? Se cuvine sa vrei o existenta mai suportabila? Cui ii ajuta scrisul si de unde provine dorinta de a scrie? Este ea izvorita dintr-un pur egoism (acela care-ti dicteaza sa treci peste asta, sa-ti reiei viata, sa te cureti prin scris de toata mizeria durerii) sau e o dovada de altruism, o dorinta de a impartasi cu altii experienta prin care ai trecut, in speranta ca prin tine, prin scrisul tau, le vei face si altora un bine? Se cuvine sa scrii despre cei ce ti-au murit? E moartea o chestiune publica sau privata? Exhibindu-ti durerea, comiti un sacrilegiu? Poate fi moartea, atunci cind i se intimpla copilului tau, market-izata, transformata intr-un produs care se va vinde si-ti va aduce tie, tatalui neconsolat, pina la urma un profit? Si asa mai departe. Cum spuneam, Grossman nu ofera raspunsuri (desi pe unele le putem intui), dar ne/se bombardeaza cu intrebari.

Cum ziceam si la inceput, de multe ori, de-a lungul cartii, lectura devine atit de personala, incit ti-e greu sa inaintezi. De multe ori simti cum te cuprinde plinsul, dar si o liniste sufleteasca aparte, ca atunci cind ai facut pace cu moartea. Nu stiu si nu vreau sa stiu cum e sa-ti moara un copil. Dar citind cartea lui Grossman, e ca si cum ai afla, ca si cum ti s-ar intimpla chiar tie, si-atunci nu poti decit sa speri ca acum a fost si singurul moment cind a trebuit sa treci prin aceasta teribila, cumplita incercare.

David Grossman. Caderea din timp, traducere din ebraica de Gheorghe Miletineanu, colectia "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Editura Polirom, 2013

Publicitate și alte recomandări video