Trei raspunsuri de la Elena Vladareanu: „Eu incep sa ma simt cu adevarat acasa daca ma las izolata”

Spatiu public, spatiu privat, spatiu virtual… Sint acceptate si variante combinate. In care dintre aceste spatii putem totusi spune ca ne simtim "acasa"?

S-a intimplat ca in urma cu vreo doua saptamini sa lucrez cu niste pusti pentru o instalatie pe tema migratiei. Chestia este prezentata chiar weekend-ul acesta la un festival al ONG-urilor din Grecia. Nu toti erau imigranti, doar vreo trei, de fapt doua fete din Republica Moldova si una din Transnistria. Ceilalti au facut citeva interviuri cu imigranti sau au avut colegi sau prieteni imigranti. Eu trebuia sa-i ajut sa ajunga la niste povesti. La un moment dat, mi-a venit ideea unui sistem de texte si teme ale migratiei, care sa fie gindite si scrise chiar de ei. Printre altele, am dorit sa aflu de la ei ce ar insemna acest "acasa".

Cel mai frecvent raspuns a fost acesta: acasa este locul in care ma simt cel mai bine, acasa este locul in care sint prietenii si familia. De fapt, daca ma gindesc mai bine, a fost chiar unicul raspuns. Fara a afla insa ce inseamna "cel mai bine". Nimeni nu a suflat o vorba despre intimitate, despre familiaritatea cu spatiul de locuit, despre relaxarea de a vorbi si gindi intr-o limba, despre afectiunea fata de lucruri, despre sexualitate. O singura fata a amintit religia, dar mai degraba ca pe o componenta identitara, nu ca pe o dimensiune a spatiului privat. Iar asta pentru ca spatiile – inclusiv cel virtual pe care il invoci – tind spre uniformitate. Viata noastra din „second life" este identica, daca nu cu viata pe care o ducem, cu cea in care ne-ar placea sa traim, iar spatiul acela il mobilam virtual si il facem sa fie ca acasa. Dar nu vreau sa dezvolt aici nici o teorie. Oricum, in 20 de ani, acasa va insemna "ikea". Cit priveste spatiul public, in Romania – dar si in alte tari balcanice sau care au fost in blocul comunist – oamenii inca incearca sa-si acapareze macar un coltisor din spatiul public si sa-l transforme in acasa. Gradini de bloc transformate in terase private pentru apartamentele de la parter, luarea cu asalt a unui colt din parcare si mobilarea cu o masa, doua scaune, un gratar, o punga de seminte si un joc domino, transformarea unei banci din parculetul dintre blocuri in fieful "wanabe" al gangsterilor din zona. Nu fac nici un fel de critica, dar eu personal incep sa ma simt cu adevarat acasa daca ma las izolata. Fara iesiri, fara televizor, fara cataloage. Fara presiuni. Si ca sa inchei in ton cu ce am inceput: cea mai interesanta dintre povestile scrise de copii era cea a lui Renee, o fata nascuta in L.A., cu mama chinezoaica si tatal roman, din Topolog. Maica-sa a ramas in L.A., taica-su s-a intors in Topolog, iar Renee invata in Bucuresti. Sta in gazda la o baba si pentru ca nu poate sa se simta acasa, sta aproape numai la scoala. Are tot felul de activitati extrascolare, ramine pe la prieteni, numai sa nu se duca acasa. Cu asa "acasa" mai bine lipsa.

Care este astazi rolul poeziei in readaptarea spatiului public si protejarea spatiului privat?

Nu prea inteleg. Nu sint atit de convinsa ca poezia trebuie sa indeplineasca si astfel de roluri ong-iste. Poetul trebuie sa-si vada de treaba. Daca ii da mina sa aiba atitudine in poezie, atunci sa ia atitudine. Dar sa nu bage degetele in ochi. Sa-mi protejeze mintea, care este cel mai privat spatiu al meu. Sa nu spuna mai mult decit trebuie. Sper ca eu sa nu fi cazut exact in pacatele astea pe care le enumar aici, ca atunci as fi de-a dreptul penibila.

Spatiu privat: "un spatiu in care sa ma aud cum inspir si expir". E o definitie a linistii sau a singuratatii?

Amindoua, dar nu doar atit.