Alegeri în nord, alegeri în sud

În Finlanda, alegerile legislative s-au suprapus calendarului de aderare la Alianţa Nord-Atlantică: săptămâna trecută fusese depăşit „obstacolul turc”, iar ieri a fost prima zi a Finlandei în NATO. Neexistând mari diferenţe pe această temă între principalele partide, campania s-a axat pe chestiunile obişnuite de politică internă – în primul rând, starea economiei, apoi migraţia. În această cheie ar trebui interpretată înfrângerea social-democraţilor premierului Sanna Marin, al cărei statut de tânăr rock star al stângii internaţionale nu i-a impresionat pe alegătorii finlandezi. În sine, locul trei, în urma conservatorilor şi al naţionaliştilor eurosceptici din Partidul Finlandezilor (PF), nu înseamnă pentru social-democraţi o mare surpriză – tot pe această poziţie s-a situat partidul şi în 2019, ceea ce nu l-a împiedicat să construiască o coaliţie majoritară de centru-stânga. De această dată, însă, se întrevede un executiv condus de conservatori (Partidul Coaliţiei Naţionale) şi axat pe rigoare bugetară, ceea ce reduce şansele ca social-democraţii să rămână la guvernare, ca partener secund. În acest caz, noul cabinet ar putea să includă PF, ceea ce ar readuce Finlanda pe o linie mai fermă în privinţa migraţiei, urmând exemplul Suediei vecine. Dintr-o perspectivă românească, formarea unui guvern dependent de sprijinul PF ar face necesar un dialog diplomatic şi politic solid cu noua putere de la Helsinki, pentru a preveni surprize neplăcute în dosarul aderării ţării noastre la spaţiul Schengen.

Şi alegătorii bulgari s-au prezentat la urne pentru desemnarea noului parlament – a cincea oară într-un interval de doi ani. Aşa cum era de aşteptat, prezenţa a fost scăzută, iar peste o sută de mii de cetăţeni s-au dus la secţiile de votare pentru a bifa opţiunea „Nu susţin pe nimeni”. Incapabilă să formeze majorităţi din cauza modului în care disputa ideologică se împleteşte cu tema corupţiei şi cu rivalităţile personale, clasa politică bulgară se află în faţa unui examen greu. Prima clasată, „Cetăţenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei – Uniunea Forţelor Democratice” (GERB-SDS), coaliţie de centru-dreapta condusă de fostul premier Boiko Borisov, şi alianţa centristă de pe locul secund, „Continuăm Schimbarea – Bulgaria Democratică” (CS-BD), ar putea încerca, fiecare, să constituie majorităţi. Dar, în condiţiile în care ambele au obţinut sub 30% din mandate, vor trebui să recurgă la negocieri cu partide mai mici. Problema este aceea că locul trei aparţine „Renaşterii”, o formaţiune nefrecventabilă de extrema dreaptă, naţionalistă şi anti-occidentală, aflată într-o creştere constantă, din 2021 încoace. În aceste condiţii, observatorii politici vorbesc despre un posibil mare compromis între GERB-SDS şi CS-BD, care ar putea învesti un guvern de tehnocraţi capabil să treacă prin parlament bugetul pe anul 2023 şi să acceseze fondurile europene (PNRR). Chiar şi în acest caz, nu ar fi vorba de o întoarcere la stabilitate – vechile rivalităţi ar putea oricând duce la încă o rundă de alegeri anticipate.

La peste trei decenii de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi de la începutul conflictelor din fosta Iugoslavie, turul doi al alegerilor prezidenţiale din Muntenegru a consfinţit, duminica trecută, plecarea de la putere a ultimului lider provenit din ierarhia vechiului regim. La sfârşitul anilor 1980, Milo Djukanovici a fost membru în comitetul central al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia şi, totodată, numărul doi în structura sa muntenegreană. Fost aliat al lui Slobodan Miloşevici, el a patronat desprinderea ţării sale din uniunea cu Serbia şi direcţionarea ei spre Occident – intrarea în NATO şi negocierile pentru aderarea la UE. Dar, din punct de vedere al sănătăţii sistemului democratic, Muntenegru este afectată de îndelungata dominaţie a lui Djukanovici: la doar 61 de ani, se poate spune că acesta şi-a petrecut o jumătate din viaţă ca preşedinte sau premier al ţării sale, cu foarte scurte întreruperi pe durata cărora a rămas, totuşi, liderul Partidului Democratic al Socialiştilor (PDS), succesorul ramurii muntenegrene a partidului comunist iugoslav. Iar PDS a guvernat în permanenţă, de la formarea sa (1991) şi până după alegerile din 2020, când a fost înlocuit de o coaliţie eterogenă de formaţiuni mai mici. Din rândul acesteia provine şi cel ce avea să devină învingătorul alegerilor prezidenţiale din această primăvară: Jakov Milatovici, un economist în vârstă de 37 de ani, fondator al grupării intitulate „Europa Acum”. Diferenţa mare de scor (17 procente) ilustrează clar dorinţa de schimbare politică a muntenegrenilor, dar 61 de ani ar putea fi o vârstă prea fragedă pentru ca un politician precum Milo Djukanovici să se gândească la pensionare.  

Publicitate și alte recomandări video