Ascensiunea Dreptei. Liberali, iliberali, populişti (I)

„Da valorilor creştine universale, nu violenţei islamiste. Da frontierelor sigure, nu migraţiei în masă. Da civilizaţiei noastre şi nu celor care vor să o distrugă.” Discursul noului premier italian, Giorgia Meloni, în esenţă unul anti-globalist şi în favoarea valorilor tradiţionale, respinge temele fundamentale ale ideologiei progresismului, curent care a devenit în ultimele decenii extrem de influent în zona stângii liberale, la Bruxelles, în Europa Occidentală şi la Washington, la nivel politic, în spaţiul academic, în mass-media şi, în ultima vreme, în corporaţii.

Victoria Giorgiei Meloni, venită la scurtă vreme după ce o coaliţie de dreapta câştigase alegerile din Suedia, o ţară unanim considerată un adevărat bastion al stângii liberale, dată constant de exemplu peste Ocean, a provocat un adevărat şoc, unul insuportabil, scrie The New York Times. Rezultatele alegerilor din Suedia, din Italia, şi acum, iată, şi ale celor din Israel, care au marcat revenirea la putere a lui Bibi Netanyahu, care au propulsat la guvernare formaţiuni care resping explicit „valorile culturale oficializate” sau unele abordări de politică externă (de pildă în cazul Israelului) îmbrăţişate de cea mai mare parte a elitelor occidentale, au fost primite, previzibil, cu extremă nervozitate, au provocat chiar panică. Titlurile de pe burtierele canalelor de televiziune internaţionale, relatările principalelor agenţii de presă, analizele sau articolele de opinie din cea mai mare parte a cotidianelor din America şi Europa, au avansat scenarii cvasi-apocaliptice vorbind cu gravitate şi maximă îngrijorare despre pericolul unei reîntoarceri a fascismului în întregul spaţiu occidental. Mai ales dacă, aşa cum pare la momentul scrierii articolului, alegerile intermediare vor schimba radical în favoarea Republicanilor configuraţia de putere din Statele Unite.

Într-un dialog UnHerd, Freddie Sayers l-a întrebat pe jurnalistul suedez Ivar Arpi cum se explică deplasarea spre dreapta a electoratului din ţara sa. Motivul principal, spune Arpi, este impactul imigraţiei necontrolate şi a valului de violenţe, crime, violuri, atacuri armate, care l-a însoţit. Dacă până în 2015 integrarea imigranţilor a fost în general un succes, spune Arpi, valul masiv, venit în special din Siria şi Afganistan, nu a mai putut fi gestionat, lucrurile au scăpat de sub control, cu efecte destabilizatoare asupra populaţiei.

Condiţionate de constrângeri ideologice, guvernele social-democrate fie au ignorat fenomenul, acuzând mai degrabă intoleranţa societăţii, fie au venit cu „soluţii” de-a dreptul ridicole: lecţii de democraţie de două săptămâni pentru imigranţi sau iPad-uri gratuite oferite tinerilor din comunităţile de imigranţi în care s-au înregistrat proteste de stradă violente. „Întreaga societate suedeză este marcată de un profund pesimism”, mai spune Ivar Arpi. Acum mulţi se agaţă de speranţa că noul guvern va face în sfârşit ceva, în ciuda atacurilor agresive din mass-media la adresa sa. Dar societatea este divizată. „Dacă întrebi Stânga, suntem în momentul 1933 din Germania, iar dacă întrebi Dreapta suntem în 2022, în sfârşit începem să ne ridicăm la înălţimea provocării.”

Chestiunea imigraţiei scăpate de sub control, în mod deliberat cred mulţi în Statele Unite, o regăsim peste tot unde asistăm la o rejectare masivă a partidelor tradiţionale, a căror credibilitate e prăbuşită. Este însoţită şi de respingerea curentului „woke” neo-marxist care, după ce a acaparat în bună măsură spaţiul universitar, s-a extins la nivelul elitelor din structurile statului, inclusiv al serviciilor secrete şi al armatei, la cel al corporaţiilor şi al mass-media. Fără o replică cât de cât consistentă, în planul valorilor culturale, din partea formaţiunilor de centru dreapta, care practic s-au predat.

Angelo Codevilla crede că această oligarhie, compusă din birocraţia federală şi statală din mediul corporatist, din educaţie, din spaţiul cultural şi mass-media „controlează ceea ce se poate sau nu se poate spune – sub ameninţarea excluderii din societate” îşi impune agenda „utilizând ca pretext o serie tot mai extinsă de «urgenţe», de la coronavirus, ameninţări ale «terorismului intern». la «catastroficele schimbări climatice» sau «rasismul diabolic», sub forma unor edicte pe care le impun prin mijloace anti-democratice – de la presiuni şi ameninţări sociale, la cenzura corporatistă impusă de platformele digitale sau decizii birocratice”.

Este departe de a fi un fenomen american, deşi peste Ocean, tuşele sunt mai îngroşate. De pildă Le Figaro vorbeşte despre o „cancel culture” a la francaise, păstorită de noii „arbitri intoleranţi ai gândirii” care „visează să adopte legi morale prin care să-şi extindă puterea excomunicându-i, fără mustrări, de peste tot pe toţi cei care nu gândesc ca ei. Nu mai dezbatem, dinamităm. Într-un cuvânt: eliminăm. Insulta a înlocuit argumentul, procesul, controversa”.

„Pentru liberalii occidentali, fiecare parte a platformei «de centru-dreapta» de apărare a civilizaţiei occidentale este fascism”, scrie Melanie Phillips pe fluxul său din Substack, cu trimitere la eticheta de „extremă dreapta” pusă Giorgiei Meloni. „Pentru astfel de oameni, cultura şi valorile istorice ale Occidentului sunt ele însele extremiste, crude, opresive, rasiste, xenofobe, islamofobe şi neonaziste. Dar tocmai această demonizare a determinat atât de mulţi alegători tradiţionali să sprijine lideri a căror agendă poate fi într-adevăr autoritară sau iliberală.” (Va urma)

Text apărut iniţial în „Cronicile Curs de Guvernare”