August 1968: intervenţia sovietică în Cehoslovacia (I)

S-au împlinit cincizeci şi cinci de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către forţele armate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, pentru a pune capăt programului de reforme politice cunoscut sub numele de „Primăvara de la Praga”. După cum se ştie, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele sovietice, susţinute mai degrabă simbolic de cele maghiare, poloneze şi bulgare, dispuse în apropierea frontierelor Republicii Socialiste Cehoslovace (RSCS) după încheierea unor manevre comune, au pătruns pe teritoriul acesteia din urmă şi au forţat iniţierea unui curs ce avea să se concretizeze prin revenirea la o formulă de socialism autoritar şi retrograd.

Evident că acest eveniment va genera o serie de evoluţii importante şi în politica românească a vremii. Nicolae Ceauşescu s-a opus vehement invaziei, în numele dreptului fiecărui popor de a „făuri socialismul” după cum crede de cuviinţă, şi a obţinut mari beneficii de imagine pe plan intern. Desigur, departe de a fi un susţinător al reformelor promovate de comuniştii cehoslovaci, liderul de la Bucureşti denunţa amestecul sovietic pentru că şi el intenţiona să-şi ducă ţara într-o direcţie diferită de cea prescrisă de la Kremlin – doar că destinaţia nu era un „socialism cu faţă umană” de tipul celui imaginat de elitele cehoslovace, ci un nou stalinism.

Se cunoaşte faptul că România a refuzat să participe la forţa comună de invazie, la fel ca Albania, ţară care în acest context a mers chiar mai departe cu protestul, părăsind Tratatul de la Varşovia. Pe teritoriul RSCS nu au intrat nici trupe ale Republicii Democrate Germane, Moscova considerând că ar exista riscul unor comparaţii cu anii 1938-1939, dar regimul comunist est-german a sprijinit politic intervenţia. De asemenea, este de notorietate modul în care Nicolae Ceauşescu a reuşit să facă din acest gest de frondă un instrument foarte util în ameliorarea relaţiilor cu Occidentul şi în accesul la credite pentru proiectele de industrializare a României.

O discuţie despre semnificaţia intervenţiei sovietice în Cehoslovacia trebuie să înceapă cu victimele: numărul estimat de morţi (militari şi civili) este de 137, ceea ce sugerează un nivel redus de rezistenţă militară – de altfel, însuşi liderul partidului comunist din RSCS, Alexander Dubček, a cerut forţelor armate şi societăţii să nu riposteze violent, încercând să evite repetarea scenariului din Ungaria anului 1956. Dar, din motive evidente, trauma socială nu poate să fie redusă la numărul victimelor: întreaga societate cehoslovacă – inclusiv membrii de bună credinţă ai partidului comunist – a fost victima acestei invazii, neprovocate şi nejustificate.

Pe termen mediu, acest şoc a reprezentat matricea unei larg răspândite mişcări de rezistenţă paşnică şi, la scurt timp după aceea, a bine-cunoscutei mişcări de opoziţie intelectuală faţă de totalitarism, Carta 77. După doar două decenii de la îndepărtarea lui Dubček, întreg sistemul construit de comuniştii antireformişti instalaţi la putere de URSS avea să se prăbuşească. Poate că, până la urmă, intervenţia sovietică în URSS s-a soldat cu o înfrângere.

Aşa cum era de aşteptat, analizele efectuate asupra procesului decizional de la vârful URSS, în chestiunea „ereziei” tovarăşilor cehoslovaci, atestă nu doar aroganţă şi brutalitate, ci şi o anumită doză de nehotărâre sau chiar de teamă. Pare destul de clar faptul că, la doar doisprezece ani de la intervenţia în Ungaria, Moscova nu doreşte să încaseze o lovitură similară în imagine şi prestigiu. Se încearcă – şi, dintr-un important punct de vedere, se reuşeşte – transmiterea mesajului potrivit căruia vinovaţii înşişi şi-au dat seama de greşeală şi s-au angajat în remedierea situaţiei. Numai astfel poate fi înţeleasă decizia de a-l păstra în funcţie pe Dubček până în aprilie 1969, după care va începe declinul – un post (lipsit de influenţă) de preşedinte al forului legislativ, apoi funcţia de ambasador în Turcia şi, în fine, în 1970, excluderea definitivă şi totală din rândul elitei comuniste, cu tot ce însemna ea în materie de represiune. Pentru comparaţie, să ne amintim că, după intervenţia militară sovietică în Ungaria (1956), liderul comunist rebel, Imre Nagy, a fost imediat arestat, judecat şi condamnat la moarte (de o instanţă maghiară), fiind executat în iunie 1958.