Bilanţul unei zile de la ţară

Ajuns vineri dimineaţa înapoi la Iaşi, am văzut şi cumpărat ultimul număr din Dilema veche graţie temei de dosar: „Viaţa de la ţară reloaded”. Ia să văd şi ce fac alţii pe la ţara lor de la ţară (ca să parafrazez o sintagmă faină a Gabrielei Ilovan)! Deocamdată n-am citit din dosar decât articolul Ruxandrei Hurezean („Neoruralismul din România. Satul paralel cu statul”), asta pentru că mă întrebase cu vreo două săptămâni în urmă pe messenger dacă m-am mutat definitiv la ţară. Nu încă, i-am răspuns, pe scurt. (În paranteză fie spus: dacă m-a deranjat ceva din articolul altfel foarte fain al jurnalistei clujene care se ocupă de tema asta şi pentru revista Sinteze, a fost chiar termenul ăsta de neoruralism – nu de alta, dar cel puţin pentru mine, acest neo se asociază aproape automat cu ceva conotat negativ gen neonazism, neomarxism etc.) Revenind: dar, da, vorba prietenului Ovidiu Nimigean, parcă stau mai mult la ţară decât la oraş! Şi cel puţin vara asta în mod cert aşa s-a întâmplat, de vreme ce-am petrecut la Amnaş două din cele trei luni estivale! Lucru explicabil însă inclusiv prin contextul pandemiei: în iunie aveam de recuperat primăvara pierdută-n starea de urgenţă, iar la a doua şedere două lucruri concrete (dincolo de pandemie, care pe la ţară parcă e o chestie ce există doar la televizor…) m-au ţinut locului: „epidemia” de fructe şi proiectul „Fântâna din bătrâni”. „Stau până la ultima prună!”, mi-am zis (nu de alta, dar prunele nu se fac în fiecare an), iar ultima prună am cules-o joi, în ziua plecării. Cu fântâna, ce-i drept, n-am terminat încă, deşi am ajuns la 2,55 m adâncime, din care 95 cm îs apă: n-am reuşit să ajung măcar să scot tot gunoiul cu care a fost astupată…

În fine, m-am gândit că aş scoate ceva cu folos pentru cititori din descrierea unei zile de-ale mele cu muncile ei. Am ales ziua de joi, 3 septembrie, comentariile din paranteză fiind explicative:

Am măsurat „cotele apelor” ale … Fântânii din Bătrâni: 0,65 m, din 2,25 m adâncime.

Am adunat de pe jos perele, prunele şi merele căzute (doar cele proaspăt căzute).

Am adus în şură o roabă de lemne uscate de sub râpă. (Lemne pe care le adunasem pe când am cosit printre sălcii în încercarea de-a ajunge până dincolo de pârâiaşul care taie grădinile, rămas neidentifcat anul acesta! Să fi secat? Posibil. Căci a ajuns şi la Amnaş seceta.)

Am scos 5 găleţi de apă din fântâna „dezgropată“ şi le-am aruncat pe stradă. (Asta am făcut-o aproape în fiecare zi: nu de alta, dar cel puţin în zilele de lucru, deci şi sâmbătă, nouă din zece şoferi care urcă sau coboară Uliţa de Sus a Amnaşului o fac cu viteză, se grăbesc toţi, frate, iar cum uliţa e plină de praf de la lucrările de canalizare, fiecare şofer nesimţit – şi printre aceştia se află şi şoferi ce stau în sat!… – ridică un nor de praf, praf care trece peste zid şi peste poartă de nu mai poţi lăsa un geam deschis. Chiar mă gândeam că Primăria Sălişte ar trebui să impună cumva ca atâta vreme cât nu se reface carosabilul, viteza maximă în sat să fie de 30 km/h!)

Am luat la puricat nămolul scos în ziua precedentă din fântână, separând de pământ orice ciob de sticlă, orice cui sau conservă ruginită. (Ca să scot nămol de pe la fund, evident că a trebuit să scot mai întâi apa: şi scosesem, în ziua precedentă, 73 de găleţi pentru a putea scoate 15 cu nămol şi gunoi – în total, deci, 88 de găleţi în 100 de minute! M-am şi gândit: ha-ha, de-ar exista vreun campionat în domeniu, aş face faţă binişor, nu? Oare de ce nu există? Am citit acum câţiva ani că în Ungaria există campionat/ concurs de săpat morminte!?)

Am cules a doua oară fasolea verde – 2,25 kg faţă de 1,5 prima oară. (Hai că mi-a crescut frumos fasolea, deşi e „de pandemie“, pusă, adică, abia la începutul lui iunie, nu prin aprilie.)

Am făcut gem de prune (opt borcane). (Să fie, căci, vorba aia, deşi e a doua oară în trei ani că iar s-au făcut, la prune n-ai nicio garanţie că or să fie iar şi măcar peste alţi doi ani: un curent de aer rece când pomii-s în floare şi salutare recoltă!)

Am strâns umbrela de camping şi masa improvizată plus scaunele din curte, de vreme ce se anunţase ploaie. (De plouat n-a plouat, doar a picurat, aşa că…)

Am udat mica mea legumicultură (7 tufe de fasole verde, şase de roşii, două de castraveţi).

Am legat şi vrejii de castraveţi care s-au folosit de vecinătatea cu fasolea verde ori cu roşiile şi s-au urcat spre aracii acestora.

Am spălat nişte rufe puse la înmuiat.

Am peticit un crac de pantalon cu un petic interior la genunchi. (Toţi pantalonii îmbrăcaţi la ţară mi se rup la un moment dat pe la genunchi: transpirând, pânza se umezeşte, iar când mă aplec la adunat fructe, de pildă, plesneşte…)

Am cumpărat o pâine, două sticle de bere şi o tomată. (De la unul din cele două magazine ale satului.)

Am adunat cu grebla frunzele de sub nuc.

Am comandat prin sms 2 litri de lapte la ferma de pe Grapp. (Mai nou, poţi lua lapte doar din două în două zile, dar până la fermă nu poţi să mergi pentru că o păzesc cu ferocitate doi dulăi superrăi…)

Am „restaurat“ butelca Fronius (cea despre care aş vrea să mai aflu, totuşi, ce fel de lichior va fi conţinut?).

O fi fost mult ce-am lucrat? Vă zic eu: a fost o zi obişnuită. Evident, cele grele au fost cele în care am săpat de pildă la fântână. Dar un lucru e limpede: viaţa la ţară mi se pare realmente mai sănătoasă. Şi cred că este mai sănătoasă. Din dosarul Dilemei vechi amintit în introducere, am mai reţinut un titlu: „Singura lume reală şi singura şansă rămasă” (e un citat din interviul luat lui Andy Hertz, cel care a iniţiat proiectul „Mutat la ţară”). Nu ştiu dacă lumea de la ţară e singura lume reală, dar mai reală (mai conectată la natură etc.) decât cea de la oraş este. Cât priveşte „singura şansă rămasă”: mda, mie-mi sună prea pesimist. Dar…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist