Căluţi verzi pe pereţi

Ambientul fotbalului românesc a luat-o serios pe arătură. Pe lângă racilele arhicunoscute, depedente mai mult sau mai puţin de Burleanu sau de Edi, au apărut elemente noi în scandalologia fotbalistică autohtonă. De exemplu, putem considera o excepţie pasiunea pentru istorie a docenţilor de sub tricolor, dar de ceva vreme, băieţii de prin peluzele patriei au prins lipici la heraldică. Lăsăm la o parte „războiul Stelelor” pentru că: 1) e prea mult şi greţos mediatizat; 2) n-aş zice că ne priveşte prea mult pe noi şi cititorii noştri; 3) e un scandal de noaptea minţii parcă copiat de la vecinii noştri bulgari. Bine, noi ne delimităm de arealul balcanic, că de la Rîm ne tragem, acceptăm doar Balcaniadele că mai aduc, din când în când, trofee. Că tot se discută intens, chiar cu argumente contondente, despre palmaresuri.

Palmares: „listă în care se înscriu succesele sau victoriile (sportive, artistice etc.) obţinute de cineva; totalitatea unor astfel de succese sau de victorii”. Este definiţia dată de DEX, deşi mulţi extind această listă la toate rezultatele sportive. Adicătelea, minunatele rezultate ale stejarilor cu mingea oablă de la Cupa Mondială pot intra în palmaresul echipei României de rugby.

Să lăsăm stejarii, păstorii mioritici, ori războinicii cu morile de vânt din alte părţi ale ţării, şi să revenim „á nos moutons”, vorba mioriticului franţuz, în spaţiul nostru bahluvian, din Copou.

S-a întâmplat că acum 13 ani, Politehnica Iaşi să fie adusă la faliment de către un primar microbist, din prea multă dragoste pentru fotbal (fără ghilimele). Acelaşi primar a găsit un artificiu prin care fotbalul ieşean a rezistat în scripte şi nu i-a trebuit prea mult timp să revină pe prima scenă. Acolo unde îi este locul. Sintagmă cerută măcar de mulţimea anilor petrecuţi în divizia de elită a ţării şi nu de un palmares sărăcăcios stricto sensu, practic inexistent. Tribunele ieşene au reînceput să vibreze la fotbal de calitate (păstrând proporţiile, desigur!). Totodată, apariţia unei noi Politehnicii (sau ACSMU, CSMS, CSM Poli) a creat o schismă în rândurile suporterimii din Copou. Din ce în ce mai mulţi, chiar şi dintre cei care jinduiau o Politehnică restartată de la zero, au realizat că este bine să avem o reprezentantă a Iaşului pe primele scene ale fotbalului. Chiar şi cei mai nostalgici şi mai bătăioşi fani s-au împăcat cu situaţia, cu condiţia ca factorii de decizie să lupte pentru a recupera de la lichidatorul judiciar istoria şi heraldica Politehnicii mult regretate, adică palmaresul (din nou, stricto sensu,  un solitar titlu naţional de juniori obţinut în 1993), respectiv, sigla, una foarte ochioasă, cu doi căluţi drăguţi. Un prim pas l-a făcut un personaj cu istorie scurtă la club, Horia Sabo, închirierea însemnelor vechii Politehnici, iar ceilalţi n-au făcut decât să prelungească chiria până când Eduard Pascal a zis „stop” şi a ameninţat cu licitaţia, de parcă ar fi bătaie mare pe căluţii şi palmaresuţul lui Poli. Între timp, ni s-a demonstrat politicianismul managementului din Copou, bazat pe nobleţea promisiunii. Acum, se ştie: băieţii veseli din peluză au zis şi ei „stop”, ameninţând cu boicotarea peluzei. Şi punând-o în practică. La ce s-a ajuns, înţelegem cu toţii: Politehnica Iaşi joacă pe împiedicate acasă, deşi zbârnâie în deplasare.

În Superligă, există doar patru echipe (din 16) care au puncte mai multe scoase de afară decât pe teren propriu. Poli Iaşi nu este prima la acest capitol (6 puncte câştigate în Copou, 9 puncte în deplasări, înainte de meciul cu Dinamo), ci „U” Cluj (11/5), în această situaţie mai aflându-se FCSB şi Petrolul. Motivele pot fi de sorginte tactică, pentru că tentaţia de a da vina pe galerie ar fi deplasată, ştiut fiind ce susţinere formidabilă au „şepcile roşii” clujene. Şi chiar ne-am fi întrebat cum ar fi reacţionat suporterii „U-işti” într-o situaţie similară, cei care altădată şi-au dat şi cămăşile de pe ei pentru echipă.

„Ce m-aş face eu, ce te-ai face tu, ce ne-am face noi, dacă n-ar fi… Poli” (în loc de „U”)”. La ultimele meciuri de la Iaşi, micuţele galerii vizitatoare au dominat fondul sonor, în timp ce răzleţele îndemnuri domestice au fost ajutate de înregistrări prin staţie ca pe vremurile pandemiei.

Ce ne aşteptăm de la conducători? Poate că unii mai speră că anul viitor electoral va aduce rezolvarea problemei cu sigla şi istoria, dar pare-se că forţele de la putere nu au interes să folosească fotbalul ca armă politică, iar cele din opoziţie nu pot oferi decât… alte promisiuni.

Ce ne aşteptăm de la suporteri? Nimic, în afara umilinţei de a fi surclasaţi în propria casă de fanii gălăţeni, cu care în sezonul promovării erau la iatangane.

Văzând intransigenţa celor două părţi ne vine greu să ne gândim la mintea ieşeanului cea de pe urmă…