Caută 
Capidava mea (V). Urciorul cu inscripţia PETRE, între raţionamentul ştiinţific şi speculaţia fantasmagorică
1 MIN
De cetatea de la Capidava este legat un detaliu important, pe marginea căruia s‑a creat o mică literatură de interpretări dintre cele mai fantasmagorice. Este vorba despre descoperirea, întâmplătoare, în anul 1967, a unui vas de lut circa 29 centimetri înălţime, care conţine în partea sa superioară, o serie de decoraţiuni şi inscripţii foarte interesante. Comentariul pe care îl voi face mai jos pe marginea acestei inscripţii, îmi vor da prilejul să formulez cât mai clar pentru toată lumea, diferenţele esenţiale dintre raţionamentele ştiinţifice şi speculaţiile para‑, meta‑ şi pseudoştiinţifice, la care se dedau tot felul de veleitari, în goană după senzaţional şi popularitate ieftină. Produsele textuale şi numele acestor veleitari sunt uşor de accesat pe net şi las cititorului interesat "plăcerea" de a le găsi şi de a se delecta cu lectura lor.
Nu pot să mă abțin totuși să menționez baraguinelile mai recente ale unui astfel de specimen, care vrea să își convingă cititorii că totul pornește de la existența certă a unei „Vechi Biserici Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordialiˮ (majusculările îi aparțin!), care ar conferi inscripției un caracter secret-inițiatic. Pentru ipochimenul nostru (ziarist?), Capidava înseamnă „Dava Capuluiˮ, adică Dealul Căpățânii, pe unde umbla dumnealui cu bunicul Nicolae din Scorțeni Prahova, întrucît, nu i așa, „civilizația geților de aur un primordialiˮ avea caracter unitar și universal, incluzînd în sfera ei Grecia, Mesopotamia, Egiptul și Palestina, printre altele. Îi sugerez prăpăstiosului erudit prahovean ca, la o a doua ediție a operei sale, să adauge în pelteaua hermeneuticii d-sale și Muntele Căpățînii (Golgota) din Evanghelii. Numele cunoscutei comune dobrogene Topalu (care vine, cel mai probabil de la un nume de persoană) este schilodit de improvizatul hermeneut în următoarea etimologizare dilematică: Topalu („T” (tatăl) – Cel de opal; sau „Țopa-lu”, cu sens de „Al lui Țop”, cel care sare (zeul Pan). Ideea este că alfabetul grecesc, latin, egiptean, slavon au derivate cu toatele din Codul Get inițial și inițiatic, cel care a fost făcut dispărut, ca și aproape toate scrierile despre geto-daci.
O altă idee pe care am putea o desemna drept ingenuă dacă nu ar fi de a dreptul o imensă idioțenie din repertoriul dur al protoctonismului remanent, combinat cu o variantă din teoriile conspiraționiste împotriva bietului popor român, este aceea că (greșeala gramaticală aparține originalului!) „alfabetul grecesc, latin, egiptean, slavon au derivate cu toatele din Codul Get inițial și inițiatic, cel care a fost făcut dispărut, ca și aproape toate scrierile despre geto-daciˮ. Și coincidența de nume între inscripția de pe ulcior (Petre), țăranul din comuna Topalu, pe care îl chema de asemenea Petre, și numele arheologului Petre Diaconu, cel care a preluat oficial artefactul, nu este scutită de speculații magico-misticoide de tot rîsul.
Mă opresc aici cu exemplificarea imposturii cu ștaif, net-ul abundă în astfel de „interpretăriˮ.
***
Ştiinţa, credinţa religioasă şi invenţia literară sînt forme sau ipostaze ale cunoaşterii şi reflecţiei umane legitime dar complet diferite. O credinţă religioasă se fundamentează pe enunţuri absolute, care nu trebuie dovedite, referitoare la natura relaţiilor noastre cu transcendentul. Fantezia este permisă, chiar dezirabilă, în creaţiile literare, ea dînd chiar măsura talentului artistic. Ştiinţa se bazează însă pe principiul obiectivităţii. Omul de ştiinţă încearcă să privească şi să înţeleagă lucrurile naturii şi ale spiritului aşa cum sînt ele în esenţa lor, adică indiferent de aparențe, impresii, dorinţe, credinţe sau interese. Rezultatele constatărilor omului de știință sînt formulate în propoziţii şi raţionamente logice. Lucrul aceasta este valabil nu doar pentru ştiinţele pe care le numim ale naturii (fizica, biologia etc.), ci şi pentru ştiinţele spiritului. Confuzia sau amestecul dintre credinţă, fantezie şi ştiinţă sînt contraproductive şi, adesea, nocive. Am socotit necesare aceste distincţii elementare, pentru a justifica, pe de o parte, dispreţul şi ironia cu care am comentat mai sus nişte fantasmagorii jurnalistice şi pentru a prefaţa, pe de altă parte, exerciţiile de raţionament ştiinţific care urmează.
Arheologia şi filologia sînt două discipline ştiinţifice distincte dar asemănătoare în multe privinţe. Arheologul îşi asumă misiunea de a scoate la lumină, de obicei de sub pămînt, obiecte materiale create de oameni, de la ziduri de cetăţi şi morminte, la podoabe, arme, unelte sau ustensile folosite de oamenii din epoci revolute. Mai întîi el clasifică şi descrie respectivele artefacte, iar apoi le interpretează ca semne materiale ale trecerii prin istorie a unei comunităţi oarecare. Acelaşi lucru îl şi face filologul cu textele care i se impun atenţiei: le descrie, le clasifică şi le interpretează. Amîndoi, şi arheologul şi filologul, sînt obligaţi să respecte principiul obiectivităţii. Voi încerca, simplificînd lucrurile la esenţa lor, să operez un exerciţiu de gîndire ştiinţifică pornind de la unul dintre cele mai spectaculoase artefacte descoperite la Capidava: vasul de lut cu o inscripţie care conţine antroponimul Petre, considerat de multă lume ca fiind cel mai vechi cuvînt românesc scris.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
