Carol Mihalic de Hodocin (2)

Hodocin a fost implicat în una din cele mai importante lucrări edilitare din Iaşi: alimentarea cu apă potabilă. Într-o anexă a Regulamentului Organic se spunea că … Îmbelşugarea apelor sănătoasă fiind una din cele dintâi trebuinţi ale oraşului. Erau trei motive care reclamau o reconstrucţie a reţelei de captare şi distribuire a apei potabile: creşterea demografică, numărul redus al resurselor de apă ale oraşului şi starea deplorabilă a reţelei de aducţiune, constituită din ţevi din lut ars. Acestea erau o reprezentare a nivelului tehnologic al Moldovei acelor vremuri: conductele din lut se fisurau şi produceau pierderi mari de debit, pe fondul unei creşteri consistente a consumului de apă potabilă.

Astfel, în 26 august 1841, Hodocin emite un raport către Epitropia Casei Apelor, cu titlul Memoar pentru apoductul Eşului, în care constată faptul că apa se capta în satul Aron Vodă, situat în zona de nord a oraşului, după care se ajungea la Golia, urmând ca, mai departe, apa să fie distribuită de acolo în întregul oraş. Inginerul nostru făcea o serie de observaţii legate de imperfecţiunile acestui sistem de distribuire a apei, prin lipsa unor cămine de captare a apei din izvoare şi prin utilizarea ţevilor de lut. Hodocin propune folosirea ţevilor de fier vărsat (adică fier turnat), sau a ţevilor din lemn şi nicidecum a ţevilor de plumb pe care le considera ca vătămătoare sănătăţii, după cum aflăm din lucrarea lui Dumitru Vitcu. Pentru efectuarea lucrării, Hodocin se asociază cu inginerul austriac Josef Raschek, urmând ca ţevile să fie produse la Iacobeni, la fabrica lui Karl Manz, ţevi care nu se ridicau însă la nivelul de calitate impus de Hodocin, motiv pentru care, în 1844 scrie Epitropiei Apelor că giumătate am fost nevoit a înturna direcţiei ca netrebnice. Apoi furnizorul de ţevi va fi o uzină din Banat, la recomandarea aceluiaşi Hodocin. În anul 1848, inginerul, care aproape încheiase lucrările de aducţiune a apei, revendica de la Epitropie o anumită sumă de bani ca efect a economiilor pe care le adusese la bugetul statului prin munca sa. De asemenea, solicită o distincţie onorabilă pentru meritele sale. În 1849 se efectuează recepţia lucrărilor, după care i se oferă atestatul solicitat şi, de asemenea, i se acordă şi rangul de comis.

Hodocin a propus înfiinţarea unei şcoli de înot şi a unor băi publice (feredeie), proiectul fiind propus spre aprobare în anul 1848. Tot din lucrarea lui Dumitru Vitcu aflăm motivele pentru care montanistul şi inginerul maghiar propunea înfiinţarea acestor aşezăminte: Într-o ţară în care frigurile, troahna (guturai sau răguşeală) şi trânzii (hemoroizii) sunt boli endemice; într-o ţară în care revmatismul şi durerile la ciolan şi încheieturi nu cruţă nici sex, nici vârstă, nici stare; într-o ţară în care istericalele, din zi în zi sporind, struncină şi dărâmă sănătatea acelui trup nurliu şi frumos carile odineoară au fost în stare a vrăji ochii tuturor streinilor; într-o aşa ţară, întreb, nu s-ar cădea să avem feredee de apă de râu şi izvor, singur mijloc de a uşura boalile numite şi de a le vindeca, ba încă şi de a le dezrădăcina cu vremea dintre noi? Din păcate, cu toate că primise toate aprobările necesare, acest proiect nu s-a finalizat.

O altă iniţiativă nefinalizată o constituie proiectul unei fabrici de fier pe care dorea să o construiască logofătul Costache Conachi, în 1844, la moşia sa de la Negrişoara (Suceava). S-au primit aprobări, s-au adus lucrători din alte ţări, s-au acordat nişte scutiri de impozite, însă lucrările au întârziat doi ani ceea ce l-a făcut pe logofăt să se exprime aşa, într-o jalbă adresată domnitorului Mihail Sturdza: Cum dar să mai poată cineva face îmbunătăţiri şi fabrice în Moldova când împotrivirile şi smintelile nu mai contenesc? Fabrica proiectată de Hodocin avea să fie terminată în 1846, însă nu a fost pusă în funcţiune niciodată, inginerul afirmând mai târziu că … numai scopurile egoistice ale unor oameni au dus la o neînţelegere, au împiedicat sfârşirea acestei fabrici şi au nimicit atât scopul patriotic al răposatului logofăt Conachi, cât şi ostineala lui.

În 1853, după 14 ani de activitate este demis din Departamentul Lucărilor Publice, acţiune pe care o interpretează, pe bună dreptate, ca un abuz administrativ. În 1856 se apelează iarăşi la el pentru un proiect de refacere a pavajelor Iaşilor şi de lărgire a străzilor. Tot din cartea lui Dumitru Vitcu aflăm că banii s-au cheltuit, dar străzile nu au fost acoperite cu piatră nici pe jumătate. În 1857 solicită acordarea unui privilegiu privind Înfiinţarea unei fabrici de pulberi explozive, pe apa Tarcăului, pe moşia mănăstirii Pângăraţi. Lucrarea se va termina în 1858, după care Hodocin este îndepărtat din nou din Departamentul Lucrărilor Publice, unde fusese reîncadrat în 1857.

Dacă mai punem la socoteală că inginerul şi montanistul a fost demis şi de la conducerea Şcolii de Arte şi Meserii, nu s-ar putea spune că moldovenii, cel puţin clasa politică din sec. XIX, s-au purtat cu totală recunoştinţă faţă Carol Mihalic de Hodocin. Aşa cum cineva, peste o sută de ani, un controversat om politic, nu va lăsa poporului român nici măcar cenuşa sa, Hodocin, la rândul său, nu va lăsa nici data, nici locul şi nici cauza morţii sale. Dar, mai punitiv faţă de noi, nu va lăsa nici măcar o imagine a sa.

Să vrem să-i facem o statuie, şi nu putem!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi