Cearta a doi ornitologi care a lăsat Universitatea fără Premiul Nobel pentru Biologie. Relatarea-pamflet a unui universitar ieşean

Tulburare mare la secţia de Ornitologie a Facultăţii de Biologie din Universitatea (privată) „Prin Noi Înşine” în urmă cu trei zile. Şeful Catedrei de Zburătoare cu Ciocul Mic, profesorul Mierluţ Tucan-Pupezeanu, a făcut un gest necugetat… Înainte de a vorbi despre gest însă, trebuie să lămurim puţin cauzele care au dus la comiterea lui intempestivă. Încă de la primele ore ale dimineţii, Mierluţ a primit, la cabinetul personal, vizita doamnei conferenţiar Vrăbiuţa Papagal-Lişiţanu, coordonatoarea Catedrei (rivale!) de Zburătoare cu Ciocul Mare. Vrăbiuţa devenise foc şi pară, întrucât descoperise că, în noul stat de funcţiuni al Departamentului, cursul ei general de „Teoria şi practica ornitologică” fusese împărţit pe „segmente”, iar „segmentele” repartizate în normele altor colegi provenind, integral, de la Catedra de Zburătoare cu Ciocul Mic. Iniţiativa îi aparţinuse, de la A la Z, domnului Tucan-Pupezeanu, un personaj cu influenţă în Consiliul Profesoral şi destul de abil ca să strecoare acţiuni machiavelice în administraţia universitară de ansamblu. Întrebându-l pe Mierluţ despre incident, ar fi răspuns probabil că respectivul curs intra în aria de expertiză a tuturor ornitologilor din secţie şi nu doar a celor de la Catedra de Zburătoare cu Ciocul Mare. În plus, acţiunea repara, în fond şi la urma urmelor, o gigantică nedreptate din trecut, când Vrăbiuţa – aflată, se ştia prea bine, în graţiile decanului Vulturaş Porumbel-Şoimaru – se bucurase de privilegii academice absolut nemeritate.

„Vizita” menţionată se anunţa aşadar ca o confruntare decisivă între două tabere ornitologice antagonizate de decenii: Zburătoarele cu Ciocul Mic şi Zburătoarele cu Ciocul Mare. Într-adevăr, doamna conferenţiar a intrat furtunos în biroul profesorului Pupezeanu, aruncându-i acestuia, în loc de „bună dimineaţa”, terifiante fulgere din priviri. Curios însă, după pătrunderea zguduitoare în încăpere, complet inexplicabil, Vrăbiuţa păru să nu mai poată spune nimic ori, în fine, aproape nimic, întrucât scoase nişte sunete difuze din esofag, ce semănau cu cotcodăcelile obosite ale unei găini capturate de către gospodar după îndelungi urmăriri prin toată ograda. Se consumase oare furia conferenţiarei, exploziv, din momentul aflării cumplitei veşti şi până în cel al interacţiunii propriu-zise cu Mierluţ? Greu de stabilit. Cert este că, după croncănelile vagi şi ambigue pe care le emisese la debutul scenei, păstrându-şi totuşi privirea ucigaşă, ea se aşeză decisă pe un fotoliu şi nu mai rosti nici o vorbă. Tucan-Pupezeanu se pregătise pentru o luptă deschisă cu Vrăbiuţa, dar, trebuia să recunoască, nu prevăzuse strategii şi pentru neobişnuita postură adoptată de rivală: prezenţa tăcută în biroul lui sau, mă rog, tăcerea furibundă pe unul dintre fotoliile cabinetului propriu. Aşteptă o vreme încurcat, apoi se panică subit. Dacă nebuna urma să-l acuze de abuz ori tentativă de viol, Doamne fereşte, că tot a ajuns chestiunea la modă în lumea întreagă?

Cum stătea aşa – paralizată în sentimentul de oroare –, Vrăbiuţa sugera perfect şocul emoţional. Mierluţ se ridică îngrozit de la birou şi fugi la secretarele Facultăţii pentru a cere ajutor. Acestea veniră imediat, dar, după un timp, se arătară neîncrezătoare că doamna conferenţiar ar fi păţit ceva cu adevărat. Nu dorea să comunice, nici un dubiu. Totuşi, altfel, se arăta în deplinătatea funcţiilor vitale (chiar şi căutătura crâncenă de pe chip le era tuturor familiară). La fel s-a exprimat şi doctoriţa de la Urgenţe – Urgenţe apelate de însuşi Mierluţ. A alege să nu discuţi cu nimeni, în anumite clipe, constituie un lucru natural pentru profesori (obosiţi, desigur, de atâta trăncăneală!), decise ea. Nici cu poliţiştii nu avu Tucan-Pupezeanu mai mult succes. Ofiţerii constatară că doamna nu comitea nici o infracţiune, aflându-se la serviciu, „în incinta locului de muncă prevăzut de lege”. Paznicii instituţiei, femeile de la curăţenie, ceilalţi colegi, chiar şi unii studenţi rătăciţi prin zonă, îl asigurau pe Mierluţ că totul li se părea normal, plecând ulterior în treaba lor. Decanul se dădu „prins cu treburi”, iar rectorul – înştiinţat telefonic despre incident – a transmis scurt şi cuprinzător: „Dacă nu încetează cu zburătăceala, Mierluţ o va mierli! De mâna mea”. Prin urmare, pe la miezul nopţii, rămas singur cu Vrăbiuţa, epuizat nervos, şeful de Catedră deschise deodată, larg, ferestrele. Urcă pe pervaz şi plonjă spectaculos în gol de la etajul al patrulea…

Miraculos, fix atunci, ieşind parcă de sub apă, Vrăbiuţa începu să strige isteric: „Cum ai îndrăznit, nenorocitule…?” Mierluţ însă nu o mai auzea. Zbura falnic. Nu la figurat, ci la propriu: în cercuri largi, unduite, fascinante… A doua zi, ziarele au titrat, mare, pe prima pagină: „Un salt mic pentru om, dar uriaş pentru Ornitologie. La Universitatea Prin Noi Înşine, se aşteaptă, cu emoţie profundă, acordarea, anul viitor, profesorului Mierluţ Tucan-Pupezeanu, a Premiului Nobel pentru Biologie.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Text apărut în secțiunea OPINII a ZDI