Cearta cu istoria. Cazul Octavian Goga

Scrie G. Călinescu, în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, despre marele poet: „poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu şi zguduitor. După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricei lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”. În privinţa ideilor pe care le-a îmbrăţişat, ilustrul critic şi istoric literar adaugă: „ideile lui sunt naţionaliste, tradiţionaliste, în genere foarte juste. Antisemit moderat”.

O. Goga nu e o figură oarecare, despre care orice scrib să pretendă a emite judecăţi de valoare. E o personalitate accentuată, un om al timpului său, dăruit cu o energie debordantă şi o credinţă mesianică. Pe Goga trebuie să-l cercetezi cu sufletul curat şi să înţelegi bine împrejurările istoriei în balanţa căreia a căzut cu toată forţa geniului său. Dacă eşti meschin, nu ai cum să captezi energia unei asemenea fiinţe, credinţa neţărmurită în neamul său ori idealurile şi căderile lui. Mediocrităţile nu mişcă istoria; ele pot, cel mult, să-i inspire pe corecţii politic şi pe progresiştii vremurilor noastre, a căror nivel de năzuinţă este un popor de mucava, fără tradiţii ferme şi fără idealuri majore, popor neutru şi ascultător, tocmai pregătit să le ia în serios elucubraţiile învăţate pe de rost din cărţi străine. Energia vulcanică a lui Goga, credinţa lui în viitorul neamului românesc ţin de ordinea mesianică a vieţii. Copiii de pripas al unui timp al trădărilor şi abandonului nu au cum să-l înţeleagă pe Goga. Ar fi de dorit să tacă, dar nu o vor face, pentru că e timpul lor, al mediocrităţilor înveşmântate în haina civismului anost şi al progresismului neomarxist. Cu indivizi ca ei, România nu s-ar fi făcut, pentru simplul motiv că nu i-ar fi inspirat. E mult mai simplu să fii supus al imperiului idelogic de la care să-ţi primeşti ideile şi judecăţile de valoare, în schimbul soldei.

Fără idealismul istoric, mesianismul şi credinţa în neamul nostru vechi, dar dezbinat, România nu ar fi pe hartă. Ei au fost oameni ai vremii, cu bune şi cu rele, ei au făcut istorie şi nu parafraze despre trecut. În ordinea timpului istoric exişti doar dacă ştii să-i citeşti semnele şi să cazi în balanţă, atunci când trebuie. O. Goga este exponentul unei mari generaţii care ne-a dăruit dreptul de proprietate asupra istoriei şi a ţării noastre. Se bucură de acest drept până şi scribii care-i scormonesc păcatele, încercând să-l dea jos de pe soclu. Dacă marele Iorga nu ar fi avut moarte martirică, ar avea parte de acelaşi tratament din partea lor, doar pentru că a avut pusee antisemite. Să nu luăm în glumă apetitul lor demolator: vor urma la rând Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă.

Câteva date din biografia lui Goga ne vor lămuri în privinţa rostului lui în istoria noastră. În anul 1905, când a publicat volumul Poezii, toţi marii critici ai vremii – Maiorescu, Iorga, Lovinescu – au văzut în el un mare poet. În anul 1907 înfiinţează la Sibiu revista Ţara noastră, publicaţie populară a Astrei. Pentru ideile lui naţionale este condamnat şi încarcerat de autorităţile austro-ungare, în anul 1912. Stabilit la Bucureşti, între anii 1914-1916, devine una dintre cele mai proeminente voci ale luptei pentru întregirea neamului. Mărturie vie a acelui timp al încordării sunt volumul de articole Strigăte în pustiu şi poemele din Cântec fără ţară. La intrarea României în război se înrolează ca soldat pe frontul din Dobrogea. În anii refugiului de la Iaşi editează ziarul România şi conduce misiuni diplomatice la Paris şi Londra, iar la Chişinău pregăteşte unirea Basarabiei cu ţara. După război s-a bucurat de toate onorurile cuvenite unui întregitor de ţară şi poet naţional: ministru în mai multe cabinete, membru al Academiei Române, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi în final prim-ministru al unui guvern de 44 de zile, la finele anului 1937, mult hulit în epocă, dar mai ales în posteritate. Actele acelui guvern de sacrificiu, pus în slujba ambiţiilor lui Carol al II-lea, i se impută azi cu multă vehemenţă. Unele decizii anti-semite vor mai nou să-i pecetluiască soarta şi să-l marginalizeze. Atâta vor să reţină corecţii politic de azi din viaţa, idealurile şi opera unui mare român. La acest tip de reducţionism anistoric vor să ne conducă. Pentru că atâta pot ei sau le permit comanditarii să înţeleagă.

O. Goga este exponentul unei mari generaţii crescută în duhul naţionalismului. Iar acesta presupune delimitarea, adesea vehementă, de cei care decideau soarta naţiunilor mici. Acesta este spiritul care anima lupta şi idealurile naţionale în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În acest duh s-au forjat toţi liderii mişcărilor naţionale europene, întrucât împrejurările erau altele decât cele ale perioadei mesianismului mazzinian de la 1848. Şi eu îl preţuiesc pe Mazzini, dar istoria a urmat un alt curs. Între ingredientele naţionalismului european a intrat şi antisemitismul său, ca să fiu mai exact, opoziţia faţă de sionismul care tocmai se năştea. Direcţia aceasta istorică a continuat şi în anii interbelici, ani tulburi, în care liberalismul a intrat în colaps în aproape toată Europa. Atunci când ne întrebăm de ce a apărut fascismul, trebuie să răspundem la întrebarea de ce s-a erodat liberalismul. Altfel nu înţelegem nimic din istoria acelui timp. Când Goga a ajuns prim-ministru, la finele anului 1937, practic soarta fragilei democraţii româneşti era pecetluită. De aceea i-a fost atât de uşor lui Carol al II-lea să instituie un regim de autoritate personală. În acest peisaj politic atât de confuz s-a desfăşurat guvernarea Goga-Cuza. La scurt timp după înlăturarea de la putere de către Carol al II-lea, O. Goga a murit. „S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă ce ardea în el” avea să spună N. Iorga. Neîndoielnic, O. Goga s-a lăsat antrenat în combinaţii politice nefericite în ultimii săi ani. El însuşi o recunoaşte în testamentul său. Însă acest episod nu poate să anuleze o viaţă pusă în slujba neamului său.

Scrierea istoriei este unul dintre cele mai responsabile acte ale spiritului uman, întrucât nu e vorba doar despre volumul cunoştinţelor pe care le deţii, despre metodă ori teorii la modă; e vorba despre capacitatea de a capta spiritul timpului şi de a-i înţelege mişcările adânci, adică cele aflate dincolo de aparenţe. De aceea, scrierea istoriei este asociată cu înţelepciunea, demnitatea, măsura şi chiar smerenia. În lipsa acestora ea devine un simplu exerciţiu de imagine şi un pretext de judecăţi pripite.

Mihai Dorin este istoric şi publicist