Cicero, contemporanul nostru

Evocarea figurii lui Cicero este ocazionată de recenta apariţie a unei versiuni noi şi complete a Filipicelor, datorată cunoscutei clasiciste Mihaela Paraschiv. După ce ne‑a oferit în urmă cu câţiva ani o versiune românească completă a celor patru discursuri Împotriva lui Catilina, profesoara ieşeană dăruieşte publicului cultivat şi interesat de textele cu adevărat importante ale literaturii universale, primele şase cărţi ale Filipicelor, care vor fi urmate, într‑un viitor volum, de traducerile celorlalte şase cărţi rămase. Opţiunea nu este întâmplătoare. Autoarea ediţiei a dorit, evident, să ne readucă în atenţie cele două cărţi, care reprezintă textele de maximă relevanţă (şi eternă actualitate!) politică din vasta operă ciceroniană. Discursurile repective, împotriva lui Catilina şi împotriva lui Marcus Antonius, sunt legate de evenimente majore din istoria Romei, care au marcat decisiv destinul autorului lor, dar şi, indirect, destinul Europei. Nu îmi fac deloc iluzia că, înglodaţi cum sunt în propria lor nimicnicie şi incultură, politicienii români se vor repezi cu aviditate asupra acestor cărţi! Aproape la fel de sigur sunt că nici „profesorii” din numeroasele facultăţi de drept din ţară sunt nerăbdători să‑şi procure volumele, apărute la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Sper doar că, poate, câţiva zeci de tineri studioşi vor da peste ele din întâmplare sau vor fi îndrumaţi în direcţia cuvenită de profesori sau de părinţi, oferindu‑şi astfel şansa, prin lectură, a unei întâlniri formatoare.

O scurtă contextualizare a textelor este necesară, spre a putea înţelege esenţa mesajului lor. După ce reuşise, în şapte sute de ani de la întemeiere, să‑şi construiască un vast imperiu şi să creeze o cultură urbană şi un sistem politic prin care modelul roman devenise sinonim cu civilizaţia, pe la jumătatea secolului I î.Hr. Roma intrase într‑o gravă criză. Confruntările dintre partida aristocraţiei senatoriale (optimates) şi partida celor interesaţi să înlocuiasă puterea tradiţională a senatorilor cu o putere dictatorială bazată pe un discurs populist (populares) ajunseseră la apogeu, sfârşindu‑se, în cele din urmă, într‑o serie de războaie civile devastatoare. Regimul democraţiei republicane s‑a prăbuşit la Roma pentru totdeauna.

Cicero a apărat cu consecvenţă şi, multă vreme, cu eficacitate, republica şi democraţia tradiţională. În anul 63 î.Hr. a devenit consul, învingându‑l în alegeri pe un anume Catilina. Aristocrat el însuşi, provenind dintr‑o familie ilustră, Lucius Sergius Catilina îşi crease o reputaţie proastă de corupt, imoral şi ahtiat după putere, şi s‑a pus în fruntea unei conspiraţii prin care urmărea desfiinţarea prin violenţă a regimului senatorial republican. Prin cele patru „catilinare”, cuvântări rostite în senat sau în for, Cicero a denunţat intenţiile lui Catilina, determinând fuga din cetate a conspiratorului şi, la scurt timp, uciderea lui într‑o scurtă confruntare armată, ordonată de Cicero, în baza atribuţiilor sale de consul. Victoria i‑a asigurat lui Cicero un prestigiu imens, aducându‑i din partea senatului acordarea titlului onorific, de „părinte al patriei” (pater patriae), acordat înaintea sa doar de câteva ori unui cetăţean roman. A mai trăit încă douăzeci de ani, în tumultul evenimentelor, servindu‑şi patria şi scriindu‑şi incomparabilele opere.

S‑a întâmplat ca această epocă de mari frământări politice şi sociale să fie, deopotrivă, şi perioada clasică a literaturii latine. Alături de marii poeţi, Vergiuliu, Horatius, Ovidius, Catullus, Propertius, care au creat limbajul poetic latin, Cicero a fost principalul creator al prozei clasice latine, cu variantele sale principale, cea oratorică şi cea filosofică. Strălucirea stilului său i‑a sedus în toate epocile pe urmaşi. Redescoperind antichitatea şi reinventând umanismul, marii renascentişti, începând cu Dante şi Petrarca şi până la Marsilio Ficino sau Erasmus, s‑au adăpat copios din textele ciceroniene. Operele lui Cicero au fost studiate intens în şcolile şi universităţile europene până către începutul secolului al XX‑lea, când cultivarea limbii latine şi a idealului umanist pare să se fi înscris pe panta declinului ireversibil. Sute, poate mii de concepte, sintagme şi expresii juridice, politice sau filosofice inventate de Cicero sunt şi astăzi prezente în vorbirea şi în scrisul oamenilor cultivaţi, adesea fără să le mai ştim sursa primară. Câţi dintre noi nu am auzit, sub o formă sau alta, judecăţi precum: „Recunoştinţa este mama virtuţilor.”; „Prostul vede defectele altuia, dar nu le observă pe ale sale.”; „Dacă ai o grădină şi o bibliotecă la îndemână, altceva nu‑ţi mai trebuie.”; „O naţiune fără oameni de valoare este săracă, dar şi mai săracă este aceea care, avându‑i, nu şi‑i onorează.”; „Nimic nu arată mai limpede un suflet nobil şi mare decât îndurarea şi înclinarea spre a ierta.” (am citat din memorie).

Pe lângă atâtea daruri inestimabile, asemenea unor figuri ilustre din istoria Eladei, precum Leonidas, Themistokles sau Socrate, Cicero a mai lăsat posterităţii şi pilda nemuritoare a morţii sale tragice. Dacă în urmă cu douăzeci de ani reuşise, doar prin forţa elocinţei sale să convingă senatul şi poporul roman de nocivitatea intenţiilor lui Catilina, opoziţia făţişă pe care a făcut‑o în cele 12 cuvântări cunoscute sub numele de Filipice, unuia din puternici zilei, Marcus Antonius, l‑a condus la moarte. Potrivit mărturiilor contemporanilor, mercenarii puternicului general, care‑şi va găsi, peste vreun deceniu, o moarte ruşinoasă în Egipt, au expus capul şi mâinile marelui orator pe tribunele din forul roman (rostra), de unde‑şi rostise, probabil, multe dintre discursuri.

Când admirăm o personalitate, riscul de a‑i idealiza profilul este mare. Cicero nu a fost un sfânt, inamicii sau alţi contemporani mai obiectivi i‑au scos în evidenţă multe defecte, în special ceea ce numim astăzi oportunismul. Nu trebuie să uităm însă că, într‑o epocă în care violenţa şi sălbăticia moravurilor politice erau pe măsura strălucirii civilizaţiei romane, acte ţinând de un fel de oportunism „de supravieţuire” ar putea fi iertate. În privinţa opţiunilor esenţiale, cum ar fi încrederea neţărmurită în capacitatea omului de a deveni mai bun şi mai virtuos, sau, în plan politic, ataşamentul fără cusur pentru valorile democraţiei republicane şi refuzul inflexibil al tiraniei, Cicero are dreptul la un piedestal foarte înalt în galeria restrânsă a „învăţătorilor” umanităţii.

Nu aş vrea să închei acest „exerciţiu de admiraţie” fără să menţionez şi aportul substanţial al profesorilor Nelu Zugravu (autorul unei bogate secţiuni de note şi comentarii mai mult decât binevenite şi necesare cititorului) şi Constantin Sălăvăstru, autor al unui avizat studiu introductiv. Constantin Sălăvăstru este de altfel şi coordonatorul colecţiei în care a apărut volumul pe care îl comentez, colecţie intitulată nu întâmplător chiar „Cicero” şi în care au apărut, pe lângă alte texte din vasta operă ciceroniană, cărţi fundamentale de retorică şi teoria argumentării (Perleman, Olbrechts-Tyteca, Meyer), alese în mod judicios de către coordonator.

Evenimente editoriale importante precum cel pe care l‑am semnalat şi comentat, ne obligă să constatăm că Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi îşi onorează în continuare statutul de cea mai bună editură universitară din ţară, chiar şi la mai bine de doi ani de la decapitarea ei, prin demiterea brutală a directorului‑fondator, profesorul Andrei Hoişie.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi