Ciolacu şi-a pus în cârlig adaosul comercial şi a ieşit la pescuit de voturi

Alegerile de anul viitorul forţează guvernul Ciolacu să acţioneze imediat pentru a livra populaţiei poveşti, fie ele şi deşănţat de populiste, pentru a capta atenţia unui public cât mai larg. Nu contează câţuşi de puţin dacă nu vor conţine nici măcar un sâmbure de adevăr. Chiar nu contează! Este important, la final, ca în campania electorală ei să poată să spună că au luptat cu răul X, Y sau Z. Eşecul le foloseşte mai mult ca succesul. Expresia populară: „ţine-mă că-l nimicesc!” rezumă cel mai bine strategia adoptată.

Un exemplu concludent faţă de cele de mai sus este mult trâmbiţa reducere a adaosului comercial. Dacă la investirea executivului, în Parlament, Ciolacu a folosit un termen generic, fără să precizeze clar la ce să ne aşteptăm, ulterior şi-a restrâns aria şi a comunicat, mai mult pe surse, că este vorba doar despre produsele de bază. Cum anticipam, într-un text recent, impunerea reducerii adaosului comercial se va face prin Ordonanţă de Urgenţă, la fel va fi stabilită şi lista de produse. Deja au început să apară în presă o listă cu mărfurile vizate: pâine albă, telemea, lapte, mălai 1kg, făină 000, iaurt, ouă cofraj de 10, carne pasăre şi porc, ulei, zahăr, legume şi fructe (ardei gras, ardei capia, roşie, struguri de masă, pepene roşu, mere, prune, posibil fasole uscată).

Măsuri de acest gen au fost încercate fără succes în Ungaria, unde Viktor Orban, premierul ţării, guvernează mai ceva ca un despot. Ce să vezi însă! Inflaţia nu a scăzut aşa cum se aştepta Orban, iar unele produse ale căror preţ era plafonat au cam dispărut de pe rafturi, iar producătorii şi comercianţii le-au înlocuit cu variantele lor mai scumpe. La nivelul lunii mai, în Ungaria inflaţia a fost undeva la 21%, iar media din Uniunea Europeană a fost de 7%, adică de trei ori mai mică. Nu-i aşa că liderul ţării vecine este unul foarte inteligent şi luminat? Nu-i aşa că a ţinut cu poporul? Totuşi, în al doisprezecelea ceas şi-a dat seama că nu se poate pune cu valul şi Ungaria a anunţat că de la 1 august va renunţa la plafonarea preţurilor la produsele de bază. El poate spune acum fără nicio teamă că a încercat, dar diferite forţe externe, pe care el nu le controlează, i-au zădărnicit scopurile sale nobile (n.r. – vezi lupta lui Orban cu Soros). Să ştiţi însă că premierul nu a fost interesat de muncitorul maghiar, dacă a avut ce pune pe masă sau dacă a putut achiziţiona alimente îndeajuns, el este interesat să-l vrăjească, să-i întunece judecata aşa încât acesta să nu realizeze că a fost de fapt păcălit.

Ciolacu, care sigur cunoaşte în detaliu modelul lui Orban din Ungaria, procedează exact la fel. Ştie că planul său de reducere a adaosului comercial nu va roade. Cu toate astea merge înainte. Calcul este unul simplu. Dacă din motive care nu ţin de el, de exemplu o producţie mai mare la produsele din categoria celor cu adaosul comercial micşorat prin ordonanţă, o reducere mare a preţurilor la carburanţi, inventarea peste noapte a unor tehnologii care să crească productivitatea, se va lăuda că măsurile luate de el au dus la reducerea preţurilor la alimentele de bază. Dacă planul nu-i va reuşi, iar unele alimente de bază vor deveni mai rare pe rafturile magazinelor, el va învinovăţi patronii hrăpăreţi. Oricum va fi, el va câştiga. În realitate acesta este şi planul lui. Nu este interesat de românul simplu, este interesat de imaginea lui, să poată spune lumii că a luptat. În final, el va avea putere să numească un ministru, un secretar de stat, un director de companie de stat, doar dacă va obţine voturi.

În teorie şi în practică, reducerea preţurilor are loc când oferta este excedentară cererii. Fenomenul acesta cere timp. O fabrică, o fermă sau un magazin nu pot fi „ridicate” peste noapte. Nu este practic pentru guvern, mai ales cel de acum, să aştepte. Alegerile sunt programate pentru anul viitor. O altă soluţie pentru reducerea inflaţiei este micşorarea cheltuielilor bugetare. Nu vorbim aici de tăieri de la investiţii, cum majoritatea celor care au fost la conducerea ţării au procedat, ci de alocări de fonduri pentru tot felul de achiziţii nefolositoare. Pomparea de bani în sistem este o capcană. Este ca şi cum ai arunca gaz pe foc. O perioadă redusă de cumpătare este preferabilă uneia lungi de agonie în care pe zi ce trece toată lumea sărăceşte, iar producătorii şi comercianţii trag obloanele pe capete. Nu este simplă teorie, mizerabilii ani ’90 stau mărturie că aşa se întâmplă când arunci cu bani în stânga şi în dreapta încercând să stingi vâlvătaia cu gaz.