Conservarea textelor vechi între diortosire şi editare ştiinţifică* (III)

Această trecere de la o grafie, cea chirilică, şlefuită timp de câteva sute de ani, la altă grafie, cea latină, nu a fost ceva simplu. O primă consecinţă negativă a fost perpetuarea, decenii întregi, aproape întregul secol al XIX‑lea, a numeroase propuneri de grafii de tranziţie foarte diverse, ceea ce au tulburat mult apele, grevând asupra eficienţei comunicării publice. În acelaşi timp, a apărut o problemă specifică a filologiei româneşti, şi anume nevoia de a interpreta corect, pe de o parte, textele chirilice care implică o competenţă în paleografie chirilică şi, în mod surprinzător, mult mai dificila sarcină de a interpreta textele tranziţiei, fiindcă tocmai acestea din urmă sunt mai greu de editat.

Pravila de la Govora (1640)

Dar nu despre aceste texte cu grafie latină de tranziţie aş vrea să vorbesc, ci despre textele bisericeşti tipărite secole de‑a rândul cu caractere chirilice. Aceasta este ţinta mea. Aşadar, afirm că editarea critică trebuie făcută în cunoştinţă de cauză, de către filologi, sau de oricine altcineva, care îşi însuşeşte şi aplică principiile filologice. Aceste principii reclamă cunoaşterea foneticii istorice, cunoaşterea dialectologiei, cunoaşterea limbii române actuale, dar şi a istoriei limbii române. Doar folosirea instrumentelor adecvate, poate asigura refacerea şi restituirea unui text autentic. O astfel de editare critică are ceva în comun cu reconstrucţia unei biserici sau reconstrucţia unei icoane. Refacerea unei biserici de patrimoniu, cum ar fi Arbore, să zicem, sau oricare alta, Humor sau Voroneţ, ori refacerea unei icoane vechi, nu este făcută la întâmplare şi de către oricine. Este făcută de un specialist, care trebuie să ştie chimie, care nu foloseşte materialele de ultimă oră de la fondul plastic, cu mult aur şi culori vii, ca să înfrumuseţeze originalul. Să înfrumuseţeze ce? Un obiect de patrimoniu? Dacă simte chemare, n-are decât să facă el însuşi altceva, adică o altă icoană.

Tot aşa, cine iubeşte şi respectă un text vechi nu are dreptul să-l mutileze, ci trebuie să îl reproducă cu grijă, să îl reconstituie, să-l refacă exact în autenticitatea lui. Vreau să evoc aici exemplul negativ al „colegilor”, de la Râmnicu Vâlcea care au editat Pravila. Am argumentat pe larg, într‑un articol din „România literarăˮ dezastrul reprezentat de această publicaţie. Este vorba despre celebra Pravilă de la Govora, prima pravilă completă, tipărită în limba română la 1640. Filologii de profesie n-au îndrăznit până în urmă cu 150 de ani să se apropie de acest text, care pune probleme foarte dificile. A îndrăznit însă, iată, un grup de „culturaliˮ locali, nişte ageamii, inconştienţi, căci altfel nu pot să le spun „Autorulˮ îngrijirii textului este un anume părinte Mateescu, care se prezintă drept profesor de limbi clasice la seminarul de acolo. Coropcăreala s‑a făcut sub binecuvântarea ierarhului locului, cu participarea a şefului judeţean de la Cultură şi a altor asemenea persoane „pricepute”. Toţi aceştia s-au gândit să editeze ei Pravila, mutilând-o în deplină libertate, adică schimbând cuvintele, modernizând lexicul şi sintaxa, adaptând înţelesurile etc. Amuzant şi/sau sinistru este şi faptul, pe care l‑am aflat din „lansărileˮ copioase pubicate pe net, că mica afacere a fost făcută din banii publici prevăzuţi pentru celebrarea Centenarului! Ajungându‑le la cunoştinţă, probabil, criticile care li s‑au adus, făptuitorii au retras, pare‑se, din circulaţie această carte şi bine au făcut; dar, totuşi, păcatul a fost săvârşit, el trebuie numit cu cuvintele care i se cuvin, adică o impietate şi o impostură.

Imaginaţi-vă ce ar fi însemnat dacă am fi vrut să refacem „cu mijloace localeˮ pictura de la Mănăstirea Probota, care a fost refăcută acum câţiva ani de o echipă de experţi japonezi. Ce‑ar fi fost să dăm lucrarea pe mâna unei persoane pioase şi pline de bune intenţii, dar fără nici o calificare superioară, zugravul locului, să spunem. Acesta s‑ar fi dus până la magazinul sătesc, ar fi cumpărat nişte culori de acolo şi ar fi făcut o pictură nouă, mai frumoasă, în opinia lui şi a comanditarilor săi, decât fusese originalul, obscur şi înnegrit de vreme. Ar fi fost, desigur, o crimă. O mică, nevinovată crimă, ieşită din bune intenţii.

Sigur, textele vechi au ceva deosebit de icoane şi de fresce. Nu vorbim aici de conservarea propriu-zis fizică a unei cărţi, acesta este un aspect important, dar care nu ne interesează în acest context. Este vorba de restaurarea şi repunerea în circulaţe a textului cărţii, adică a conţinutului său spiritual. Dacă ai ratat o ediţie, textul originar nu se distruge, slavă Domnului, el rămâne acolo intact, pentru mai târziu. Nu se mutilează fizic şi îşi va aştepta editorii cuveniţi, pe care îi merită. Aceasta este, pe scurt, editarea ştiinţifică.

Altceva este diortosirea. Domnii de la Râmnic spun că publicat o ediţie „diortosită de părintele Petru Mateescuˮ. Prin „diortosire”, părintele Petru Mateescu înţelege să rescrie el textul din secolul al XVII‑lea aşa cum îi permite puţinătatea minţii şi a talentului cuvioşiei‑sale, să introducă neologisme nepotrivite, să înlocuiască slavonismele cu cuvintele neologice etc. Scopul acestei operaţii de mutilare a textului ar fi să îl ajute pe cititorul de astăzi să înţeleagă conţinutul textului vechi. Rezultatul este, de fapt, nul, căci un cititor obişnuit, dacă ar vrea să înţeleagă mai bine canoanele Bisericii, ar apela la ediţii recente, autorizate, ale Pravilei. Or, „diortosirea” înseamnă cu totul altceva. Cuvântul ca atare se găseşte în uz încă din secolul al XVII-lea, vine din limba greacă şi face de fapt parte dintr‑o familie lexicală mai extinsă: diortosire ‘corectură, îngrijire editorială a unui text’, diortositor ‘corector, îngrijitor de text’, a diortosi ‘a corecta, a îngriji un text în vederea tipăririi’. Acestea erau denumirile curente în secolele trecute pentru activitatea specifică a unui corector. Diortositorul nu era un simplu scrib, de regulă era o persoană instruită. Un exemplu cunoscut de diortositor din epoca veche este Mitrofan, colaborator apropiat al lui Dosoftei în prodigioasa activitate tipografică de la Iaşi a marelui mitropolit. Refugiat după exilarea în Polonia a stăpânului său, Mitrofan se va refugia în Îara Românească, unde va ajunge chiar episcop la Buzău. Între numeroase alte cărţi tipărite la Snagov şi Bucureşti, Mitrofan şi‑a înscris numele ca dirotositor şi „meşter al tiparelorˮ pe ultima pagină de la Biblia de la Bucureşti (1688).

*Prezentul text reprezintă substanţa unei comunicări prezentate în cadrul Simpozionului Internaţional „Local şi universal în Ortodoxia românească. Credinţă – Unitate – Identitate”, Iaşi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi