Consiliul European de iarnă (II)

Consiliul European de iarnă s-a încheiat fără surprize neplăcute în dosarul extinderii. Liderii europeni au iniţiat negocierile de aderare cu Ucraina şi Republica Moldova, au acordat statutul de candidat Georgiei şi, în fine, şi-au reafirmat disponibilitatea de a începe negocierile cu Republica Bosnia şi Herţegovina, în momentul în care aceasta satisface condiţiile impuse de UE (prima evaluare urmând a fi publicată în luna martie 2024).

Acest succes de etapă a fost posibil doar printr-o abordare pragmatică în raport cu Budapesta, date fiind obiecţiile cunoscute ale premierului Viktor Orbán în privinţa Ucrainei. Faimoasa invitaţie adresată domnului Orbán, de a ieşi din sală pentru a savura o ceaşcă de cafea, exact înainte de votul pe tema începerii negocierilor, nu a fost o chestiune spontană. Încă din ziua precedentă, cancelarul german şi preşedintele francez stabiliseră deja cu liderul de la Budapesta că organismul acestuia din urmă va avea nevoie de cofeină, în timpul summit-ului. De fapt, ceaşca de cafea apăruse la orizont cu ceva timp înainte, când Ungaria obţinea deblocarea unui total de 10 miliarde euro din PNRR, spre furia cvasigenerală a stângii europene.

Pentru Viktor Orbán, această aparentă cedare nu înseamnă mare lucru, mai ales că abţinerea i-a permis să-şi menţină retorica bine-cunoscută: „o decizie proastă la care noi nu ne-am asociat”. Mai important, din punct de vedere electoral, este succesul său în blocarea ajutorului financiar pentru Ucraina – cele 50 de miliarde de euro. Mai puţin contează pentru puterea de la Budapesta că este o blocare temporară şi că, foarte curând, aceşti bani vor începe să curgă înspre Kiev. Ceea ce este cu adevărat important, pentru domnul Orbán, este că acceptul Ungariei va trebui din nou compensat de parteneri – foarte posibil, cu o nouă tranşă din fondurile aferente PNRR. Desigur, europenii vor putea să vireze bani şi fără acceptul şi participarea Ungariei, dar aceasta ar fi o recunoaştere explicită a lipsei de solidaritate internă în dosarul ucrainean. Cu alte cuvinte, toată lumea trebuie să se pregătească pentru alte negocieri „de modă veche”, în spatele discursurilor înălţătoare cu care ne-am obişnuit.

În mod normal, anul viitor ar trebui să marcheze iniţierea unui proces similar cu Republica Bosnia şi Herţegovina (RBH), dacă situaţia se îmbunătăţeşte până în primăvară. Conducerea de la Sarajevo este dezamăgită, pentru că noua evaluare a Comisiei va veni în luna martie, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea ca RBH să obţină un verdict favorabil de la şefii de state şi guverne, până la alegerile europene. Cel mai probabil, decizia va fi amânată pentru sfârşitul anului 2024, ceea ce este valabil şi pentru Georgia. Dar, dacă la acel Consiliu European vor participa Geert Wilders (Ţările de Jos) sau Herbert Kickl (Austria), este foarte puţin probabil ca aceste două ţări să prindă plutonul.

Semnificaţia negocierilor de aderare s-a modificat considerabil în ultimul deceniu, după integrarea Croaţiei. În trecut, destinaţia (aderarea) conta mai mult decât călătoria, iar traseul era bine delimitat în timp: ne amintim discuţiile despre România, care trebuia să încheie procesul la sfârşitul lui 2004, cu riscul ca anumite teme să rămână nerezolvate şi să impună decalarea cu un an a integrării propriu-zise (2008 în loc de 2007). Este adevărat că, şi astăzi, negocierile sunt văzute – corect – drept intervalul în care UE îşi poate exercita la maximum influenţa asupra statelor aspirante. La fel, şi astăzi se preferă ca discuţiile să fie purtate simultan cu mai multe ţări, ceea ce reduce efortul birocratic al  Uniunii. Dar, în prezent, nimeni nu poate bănui când vor fi ţările respective gata să devină membre, după cum nu se ştie nici dacă UE le va putea primi, când ele vor fi gata.

Nu înseamnă că deciziile de iniţiere a negocierilor sunt greşite sau, mai rău, ipocrite. Autorităţile UE şi liderii statelor-membre au făcut ceea ce trebuiau să facă, iar fiecare dintre ţările care sunt candidate, de la Muntenegru (cea mai veche) la Georgia (cea mai nouă) merită şansa de a-şi demonstra ataşamentul şi perseverenţa. Din păcate, evoluţiile din ultimii cincisprezece ani, cu succesiunea de crize la care a fost expus continentul, au creat în rândul publicului european o stare de spirit prea puţin favorabilă extinderii.