Corpul uman ca operă de artă

Nefericiţi şi în dezechilibru cu sine, lipsiţi de armonie interioară, oamenii caută să se regăsească prin vizite la saloanele de estetică şi sălile de fitness, prin achiziţionarea produselor ori a tratamentelor cosmetice, prin vestimentaţie, regimuri alimentare, tot felul de produse şi servicii care nu au nimic de a face cu ei înşişi, cu ceea ce sunt, gândesc sau simt.

Dintr-o mare nefericire înrudită cu spleenul, pe motiv că nu reprezenta foarte mult prin el însuşi, mediocru în gândire şi simţire, plat, insipid, anost, lipsit de expresivitate morală ori corporală, protagonistul unui celebru roman scris de Eric-Emmanuel Schmitt (Pe când eram o operă de artă) preferă mutilarea în locul monotoniei insuportabile a normalităţii fade. Maltratarea corporală şi renunţarea la condiţia de fiinţă umană, în favoarea condiţiei de obiect, mai mult – de operă de artă, în ciuda frankensteinizării, pare să-i aducă lui Adam gloria, entuziasmul şi ovaţiile publicului amator de senzaţional. Oricât de invizibil, treptat sufletul îşi reclamă drepturile, prin intermediul memoriei, conştiinţei, remuşcărilor şi iubirii. În roman, invizibilul inamic al dominaţiei brute a fizicului beneficiază de una dintre cele mai frumoase definiţii de care a avut parte vreodată: „[Sufletul] e o rană care sângerează mereu şi nu se vindecă niciodată. Nu dispare decât odată cu moartea”.

Romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt abundă în ilustrări ale corporalităţii estetizate la limita grotescului, când corpul e transformat în operă de artă şi expus în cele mai bizare ipostaze în galeriile de artă contemporană. Tatuajele, body piercing-ul, extensiile sunt primele exemple care îţi vin în minte atunci când ai în vedere estetizarea corpului omenesc, transformarea lui în obiect, continuând cu diverse operaţii estetice şi încheind cu asumarea corporalităţii ca artă. Cu menţiunea că „estetic” nu este sinonim cu „frumos”.

Deja s-a vorbit de o estetică a urâtului, iar monstruosul, anormalul, ceea ce iese din norma naturalului, hidosul ar putea conferi mai multă valoare unei opere în termenii fascinaţiei exercitate asupra publicului. Estetica frumosului şi estetica grotescului sunt puse faţă în faţă de romancierul Eric-Emmanuel Schmitt prin cazul gemenilor Firelli, pe de o parte, şi cazul lui Adam bis, cel de al treilea frate, înainte de renunţarea la propria viaţă, pe de altă parte. Amorf şi apatic, dezamăgit de propria-i goliciune şi inutilitate, în umbra fraţilor săi care reprezintă întruparea frumuseţii, Adam este salvat de la sinucidere de artistul extravagant căruia îi venise ideea să sculpteze, cu ajutorul unui medic, în carne vie.

Ce-a de-a doua salvare se va produce însă atunci când Adam va iubi şi va fi iubit necondiţionat de fiica pictorului orb. Mirarea în faţa picturii, prin intermediul căreia descoperă lumea şi frumuseţea tuturor lucrurilor, îl ajută pe Adam să-şi depăşească toate complexele şi să dobândească profilul uman, până atunci nedefinit. Frumuseţea lumii se răsfrânge asupra propriei conştiinţe, iar el nu mai suferă de pe urma absenţei frumuseţii ori din orgoliu că nu e egalul fraţilor săi înzestraţi cu simetria, armonia şi perfecţiunea trăsăturilor. Un sens al vieţii, dragostea, dorinţa de a fi el însuşi, preţuirea propriei conştiinţe, la care se adaugă contemplarea perisabilităţii lucrurilor, indiferent de valoarea lor estetică, îl ajută pe Adam să se bucure de soţia sa, de părinţi şi de copii. şi înţelege faptul că nu doar un sens grandios (fie acesta pozitiv sau profund negativ) conferă valoare lucrurilor, ci şi o condiţie umană normală, precum aceea pe care refuza să şi-o asume la 20 de ani.

Destinul fraţilor săi, dintre care unul se sinucide, dependenţi de droguri, are o semnificaţie: lupta care se dă între estetica frumosului şi cea a grotescului nu este câştigată de nici una dintre tabere. Mai curând, lupta e câştigată de cei ce nu pariază nici pe frumuseţe, nici pe urâţenie, din motive comerciale ori pentru a ieşi în evidenţă. De cei ce înţeleg că unicul contract pe perioadă nedeterminată nu e cel prin care renunţăm la propria umanitate pentru artă, nici cel prin care renunţăm la propriul eu, la propria conştiinţă pentru bani ori glorie. Unicul contract pe perioadă nedeterminată al omului este cu moartea. Plecând de la acest adevăr, fiecare îşi alege şi asumă propriul destin.

Tema corporalităţii ca artă este prezentă şi în teatru, în spectacole online sau offline, mai vechi sau mai noi. În Tattoo, 2014, regia: Radu Afrim sau în Pool (No Water), 2020, regia: Radu Nica. Prilej cu care arta însăşi devine motiv de interogaţie. Câtă valoare are arta contemporană pe care cu prietenie o lăsăm moştenire viitorului? Cât de mult se inserează arta în viaţa artistului ori a publicului? Cât de vie e arta contemporană de vreme ce se caută variante tot mai zgomotoase pentru a reuşi să facă publicul să aclame? Care e rolul publicităţii şi al faptului că se vorbeşte pe marginea unei opere sau a creatorilor ei pentru a spori valoarea respectivei opere? Dacă arta e condiţionată, care sunt condiţiile care prilejuiesc ori garantează o artă de calitate? Când putem spune că arta a murit? Sau, dimpotrivă, că reuşeşte să supravieţuiască? Îi ajută arta pe oameni, spectatori sau creatori, să trăiască mai bine, îi schimbă în vreun fel?

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)