Cotizaţi, cotizaţi, cotizaţi

După ’89, lucrurile păreau că se vor relua de acolo de unde au rămas, adică dinaintea primeia din seria dictaturilor care s-au perindat, cea regală instaurată în 1938. Românii au dat iama în partide aşa cum au dat năvală la chioşcurile de ziare şi în faţa televizorului. Miracolul s-a risipit repede. După doar jumătate de an, adică după Piaţa Universităţii, au început să se bulucească şi la graniţe: mai întâi cu paporniţele spre turci şi polonezi, apoi la lucru la turci, greci şi chiar sârbi, iar, spre sfârşitul anilor ’90, spre vest.

România a pierdut forţă de muncă, iar partidele au rămas fără cotizanţi. Soluţia a venit imediat: toţi cei rămaşi în ţară trebuie să cotizeze. Oamenii nu realizează asta, pentru că nu iau leafa, pensia, chiri sau alte venituri în sumă brută, ca să plătească apoi, separat, impozitul, asigurările sociale şi de sănătate, cotizaţia la partid, pensiile speciale şi alte dări. Nu. Noroc cu statul, care ne scapă de birocraţia şi centralismul menţinute acerb şi se ocupă, cu o armată de angajaţi, şi de strângerea birurilor neortodoxe. Plăţi cu care, altfel, nimeni nu ar fi de acord.

Dar, nu-i aşa?, totul e pentru binele poporului, chiar dacă o bună parte din popor s-a prins că nu. Cum ar fi, de exemplu, acordarea subvenţiilor de la buget, adică tot din bani publici, pentru ce depăşeşte 80 de bani/kWh. Sau eterna luptă de a creşte salariul minim. E un fel de licitaţie acolo, la Bucureşti, pe principiul cine dă mai mult – că doar nu dă de la el. Să fie 3000 de lei! Ba să fie 3200! Ce oameni de treabă, să se gândească şi la votanţi! Doar că, să nu uităm, grila salarială pentru toţi cei de la stat – inclusiv demnitari, aleşi etc. – e un şir de coeficienţi, adică factori cu care se înmulţeşte salariul minim. Cum ar veni, dacă salariul minim o fi să crească cu 500 de lei, leafa domnului prim-ministru – care e multiplu de 11,5 ori – va creşte cu 5750 de lei, în vreme ce indemnizaţia de bază a unui deputat sau senator, de 9 ori mai mare, va sări cu 4500.

N-o să vedem, ca la alţii, să renunţe cineva la vreun leu, în semn de solidaritate. Deja se sacrifică, bieţii, de prin 2019, de când sunt îngheţate majorările. Doar că e ca un fond de investiţii, unul garantat sută la sută: deunăzi tocmai s-au plătit „dividendele” către aleşii locali, pe toţi anii din urmă. La fel va fi şi scadenţa pentru toţi ceilalţi.

Printre consecinţele creşterii salariului minim se numără şi majorarea punctului de amendă, cu acelaşi procent. Atunci când se dau, amenzile sunt la fel pentru toţi, fără deosebire de venit – aşa cum se calculează în Finlanda sau, uneori, în Elveţia. (Şi) Din acest motiv, e bine pentru politicienii de la Bucureşti să bage la înaintare o masă de manevră mare. Nu ne primesc în Schengen? Olanda e de vină, nu cei care au guvernat până acum („n-au fost lăsaţi, dom’le”). Ne-au scumpit gazul şi lumina? Tot Bruxelles-ul e de vină, acelaşi care aproape că se roagă să cheltuim miliardele de euro puse la dispoziţie (cu singura condiţie să nu fie furate şi astea). În rest, se face – în 10 ani cât alţii în doar 2.

Cu propaganda stăm bine, în schimb. Putem să vedem din toate unghiurile fericirea celor care fac lucruri pe care de altfel trebuie să le facă, pentru că sunt în fişa postului. La Oradea mai mult, la Iaşi mai puţin, după pricepere. Doar că, şi aici, propaganda costă invers proporţional cu perfomanţele. Şi cu audienţa. Asta, tot din banii noştri.