Cu tristeţe despre lipsa de umor

La sfârşit de an, înainte de 1989, revistele (în primul rând cele literare) aveau câteva pagini de umor. Că era vorba de o situaţie ieşită din comun o arăta genericul care, adesea, introducea acele pagini: „O dată-n an e Anul Nou”. Revistele literare publicau atunci texte variate, multe dintre ele „cu cheie” şi accesibile, în consecinţă, amatorilor de literatură şi mai ales celor care cunoşteau culisele vieţii literare. Parodiile erau la mare cinste şi se transformau uneori în demonstraţii de virtuozitate. La Iaşi, de pildă, excelau Ion Pogorilovschi şi George Pruteanu. Am colaborat şi eu la paginile de umor de la revista Cronica şi unele texte chiar au avut succes. Era un exerciţiu amuzant şi o ocazie de a compune nişte şarje prieteneşti la adresa unor confraţi.

Sigur că, gândindu-te la ce vremuri erau atunci, ai putea deduce că, de fapt, regimul îţi dădea voie să râzi o dată pe an. Presupunere în bună parte adevărată. Comuniştilor nu le plăcea „frivolitatea”, erau obsedaţi de ideea că glumele ar putea avea un dublu înţeles, că în ele sunt strecurate cine ştie ce aluzii, „şopârle” – ca să reiau termenul consacrat. Umorul n-a făcut niciodată casă bună cu regimurile autoritare, el fiind o formă de libertate şi de independenţă a spiritului. Presa anilor ’50 era la noi de un cenuşiu îngrozitor, deprimant. Mai târziu, regimul ceauşist s-a străduit să îngrădească tot mai mult spaţiul în care creatorii se puteau manifesta cât de cât liber. Iar umorul a fost o ţintă privilegiată.

De ce astăzi, când nu mai există oprelişti ideologice şi politice, umorul e atât de anemic? La televiziunea publică sunt reluate, la infinit, scheciuri de acum patru-cinci decenii. Spectacolele-concurs unde se produc fel de fel de persoane ce aspiră să-şi facă un nume în show-biz sunt lamentabile. De Revelion ni se oferă ţopăială pretins folclorică şi scălâmbăieli groteşti ale „vedetelor” autohtone. E o lipsă de inventivitate dezolantă după cum la fel de dezolantă este înclinaţia către vulgaritate. Filmele programate de Crăciun sunt nişte orori, dezgustătoare prin stupiditate şi violenţă. Maximum de rafinament de care dau dovadă televiziunile noastre este reluarea filmului Singur acasă. E un fel de prag psihologic, o limită ce pare că nu mai poate fi depăşită.

Oare nu mai avem actori de comedie? Nu mai există imitatori? Nu e nimeni care să-i imite pe Ciucă, Ciolacu, Grindeanu, Daea etc.,etc.? O materie primă excepţională care stă nefolosită. Scheciul pe teme ale actualităţii politice? A dispărut. Recitaluri din acelea pe care le dădea, de exemplu, Horaţiu Mălăele? Nu văd pe nimeni. Ai zice că trăim o existenţă fără sare şi piper. Oamenii nu se mai defulează prin râs, ci preferă exhibiţionismul pe Facebook.

Schimburi de replici spumoase în Parlament? Când glumesc, politicienii reuşesc doar să fie grosolani. Polemici, controverse? Eşti grabnic pus la stâlpul infamiei pe motive de corectitudine politică. Nu se glumeşte cu lucrurile grave, cu ideile „umaniste”. Oamenii de spirit sunt suspecţi, scriitorii cu umor au, cu puţine excepţii, un public restrâns.

Am devenit un popor „serios”. Ceea ce e trist.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor