De ce suntem mândri?

Recent, am citit un articol al unui scriitor și publicist local în care explică de ce persoanele LGBT nu ar trebui să fie mândre, doar pentru că orientarea lor sexuală e diferită de cea a oamenilor „normali”. Merită citit ca să înțelegeți de ce m-a determinat să scriu acest răspuns. Acum haideți să vedem de ce suntem noi mândri și de ce ieșim în stradă an de an.

Pentru un context al marșului Pride, trebuie să ne întoarcem pe data de 27 iunie 1969, în New York. Atunci a avut loc revolta comunității LGBT din clubul gay Stonewall Inn când, pentru prima dată în istorie, oamenii din comunitate au spus stop incriminării homosexualității, a hărțuirilor și a actelor de discriminare constante. De ce s-au revoltat acești oameni? Punctual, ei erau urmăriți în mod activ de către poliție, se făceau razii în cluburile în care ei se întâlneau și își trăiau viața, cu scopul de a-i aresta, apoi de a-i umili public. Numele lor erau publicate a doua zi în ziar ca familiile și angajatorii lor să afle că sunt gay, ca apoi să fie dați afară din case și de la locul de muncă. Prin această revoltă, persoanele LGBT au dorit să-și recapete demnitatea ca oameni în societate, să nu mai fie persecutați și umiliți.

Acesta a reprezentat punctul de plecare (cu toate că acțiuni de pichetare ale grupurilor LGBT existau încă din anii ‘50) al primului marș al comunităților LGBT americane prin care au cerut dezincriminarea homosexualității (propusă de oameni din comunitatea științifică precum Evelyn Hooker încă din anii ‘40) și acordarea de drepturi egale cu ale celorlalți cetățeni. În acest context, simplul fapt de a spune celorlalți cine sunt, declarându-și cu mândrie existența și iubirea la un marș, a avut un impact cu adevărat revoluționar. Cuvântul „pride” a fost propus în locul numelui „gay power” (putere gay) deoarece ideea de a deține putere în mod real în societate ca membri egali ai ei era mai degrabă un deziderat decât o realitate. Însă toți se puteau mândri cu ei înșiși, iar asta îi făcea să fie mai fericiți ca oameni, conducându-i la mișcarea care avea să producă schimbarea. De atunci, an de an, marșul Pride rămâne un marș de solidaritate cu problemele cu care se confruntă persoanele LGBT, iar în unele cazuri, se continuă lupta pentru drepturi egale. A spune deschis că faci parte din această comunitate și a fi mândru de asta rămâne în continuare o acțiune cu o încărcătură politică, tocmai pentru că egalitatea rămâne în multe societăți o aspirație pentru cei din comunitatea LGBT.

În ciuda anumitor progrese în ceea ce privește cuplurile de homosexuali și lesbiene (din anumite țări, bineînțeles), încă mai există o rată mare de agresiune și crimă din ură față de persoanele transgender, o rată mare de suicid din cauza stigmei, nesiguranța interacțiunii cu instituțiile publice și cu sistemul medical.

Istoria ne demonstrează de fiecare dată că prezența noastră în societate a existat de foarte mult timp. Și avem exemple suficiente de care să fim mândri pentru că astfel, noi înșine ne putem vedea reprezentați în orice domeniu, în orice contribuție adusă societății. Oscar Wilde, Alan Turing, Frida Kahlo, Greta Garbo, Billie Jean King și mulți alții – toți au adus contribuții importante domeniilor și vremurilor lor. Lumea ne vede mult mai des în prezent datorită schimbărilor care se petrec inevitabil în societate și a curajului unui număr tot mai mare de oameni de a păși în față. Dovezi din documentele aflate în arhive care atestă existența persoanelor homosexuale pe teritoriul țării noastre există încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din secolul al XIX-lea, așa cum este documentat și în cartea Constanței Ghițulescu-Vintilă, „În șalvari și cu ișlic”.

În România, homosexualitatea a fost dezincriminată abia în 2001, în timp ce în țări ca Ungaria, Bulgaria și Cehia au dezincriminat-o în anii ‘60. Pe scurt, pășind în secolul 21, încă puteai să mergi la închisoare pentru cine erai. Istoria noastră (a celor discriminați de statul român) nu a fost niciodată una cu care să ne mândrim. În schimb, odată cu primul marș al diversității în 2005, speranța a început să capete formă.

De ce ieșim în stradă? Mergem la marș pentru a arăta că ne dorim drepturi egale, deci vrem să fim tratați la fel ca ceilalți cetățeni. Mulți cred că deja avem aceste drepturi și că am cere ceva în plus. Însă o situație obișnuită pentru multe persoane, precum a fi reprezentant medical legal al partenerului de viață sau a asigura trecerea în siguranță a bunurilor dobândite în cuplu partenerului rămas în viață în caz de deces, pentru persoanele homosexuale aceste opțiuni nu există în prezent. Lipsa unui cadru legal coerent pentru stabilitatea din interiorul cuplului afectează interacțiunea acestuia cu instituțiile publice sau cu persoanele din sistem. Nimeni nu vorbește de tratament preferențial sau discriminare pozitivă. Suntem în egală măsură membri plătitori de taxe și contribuim activ în societate, astfel încât merităm să beneficiem de protecție egală pentru familia pe care ne-o întemeiem.

Mai mult, marșul este despre vizibilitate. Mergem la marș pentru ca lumea să ne vadă, să ne cunoască nu ca dușmani din exterior, gata să distrugă sau să submineze ideea de familie, ci așa cum suntem – fii, fiice, colegi, frați, surori, vecini etc. De-a lungul timpului, am fost mereu reduși la sexualitatea noastră, și nu priviți ca oameni a căror viață e bogată în trăiri, experiențe și împliniri. Iar articolul mai sus menționat nu face excepție. Astfel, e mai ușor să ni se diminueze cauza pentru care luptăm. Cine ar da drepturi egale unor persoane definite doar prin prisma sexualității lor? Însă cei care atacă persoanele LGBT, nu ne atacă doar pe noi, ci implicit atacă și familiile noastre (tot heterosexuale de altfel), producându-le anxietate și o greutate în a înțelege lucrurile mai bine.

Este foarte simplu de observat cum vorbele scriitorului aruncă în derizoriu cauza pentru care noi luptăm. Toate aceste comparații ale parteneriatului civil încheiat ba cu animale, ba cu obiecte neînsuflețite par să ignore întru totul însăși esența unui contract semnat între doi parteneri adulți, capabili de discernământ și de consimțământ (lucru greu de pretins chiar și celui mai inteligent animal de companie), capabili să ia decizia de a face acest pas împreună, cu tot ceea ce presupune el: beneficii, obligații și protecții. Iar ideea conform căreia încercarea noastră de a clădi un viitor în care să asigurăm acceptarea persoanelor LGBT ar duce la izolarea sau chiar extincția oamenilor heterosexuali este absurdă în condițiile în care însuși autorul citează estimările conform cărora această comunitate reprezintă aproximativ 6-10% din populație.

Termenul „mândrie” s-a degradat, spune el. A fi „normal” nu mai este suficient. Putem să ne întrebăm ce înseamnă a fi normal? Putem să bănuim că acest termen conduce la ideea normalității așa cum au promovat-o în ultimii ani oamenii susținători ai familiei tradiționale? Eu unul, îmi permit să fac această presupunere, cu cât mai mult cât nu este primul articol de acest fel pe care el îl scrie, în care cuvintele „normal” și „anormal” sunt folosite obsesiv. Deși persoanele LGBT vor pasămite să fure din prestigiul „normalității”, prin simplul fapt că există și sunt vizibili ca fiind diferiți (și deci, în opinia domniei sale, anormali), tot dumnealui este cel care se împotrivește intrării cuplurilor homosexuale „în rând cu lumea”, prin căsătorie și întemeierea unei familii… pe motiv că suntem anormali. Faci ce faci, tot nu e bine!

Răspunsul meu nu vine din dorința de a pune eticheta de homofob, ci pentru că din activitatea mea am observat că există într-adevăr o mare lipsă de înțelegere a problemelor cu care se confruntă comunitatea LGBT. E important ca noi, persoanele din comunitate, să ne prezentăm clar problemele și să vorbim noi în numele nostru; să preluăm discursul legat de dificultățile comunității după foarte mult timp în care am fost folosiți de diverse grupuri pentru a câștiga capital politic sau ca diversiune cu tente senzaționaliste.

Suntem mândri și recunoscători pentru curajul oamenilor, atât din alte țări, cât și din România, care s-au luptat pentru schimbarea pe care o resimțim astăzi în societate. Suntem mândri că reușim să ne păstrăm și să ne întărim relațiile cu părinții noștri, în ciuda greutăților și prejudecăților pe care și ei le au față de noi, ca restul societății. Suntem mândri să continuăm să luptăm, alături de aliații noștri, pentru legi și drepturi egale. Nu cerem statui, nu cerem excepționalul. Dar nu vom simți niciodată nimic mai prejos decât mândrie, demnitate și iubire pentru noi înșine.

Cosmin Grădinariu (oordonatorul grupului organizațional pentru persoanele LGBT din Iași, Rise OUT).