De la naşul FRF, la finul lui Vasile Nu-ştiu-cum

Susţinută într-un cadru atipic, pe cea mai mare arenă de fotbal a ţării, recenta Adunare Generală a Federaţiei Române de Fotbal a consfinţit în cvasi-unanimitate, victoria în alegerile prezidenţiale a lui Răzvan Burleanu în faţa lui Burleanu Răzvan. Faza nu e tocmai nouă, la ultimul mandat în fruntea Casei Fotbalului, fostul preşedinte Mircea Sandu l-a învins pe Sandu Mircea cam tot la fel. A lipsit doar ambientul kimirsen-ian al momentului, dar nici vâlva inerentă a precedentelor alegeri cu contracandidaţi n-a mai fost prezenţă. Aluziile la Kim Ir Sen, răposatul dictator asiatic, şi prin inducţie, la Ceauşescu nu sunt singulare şi exprimă aversiunea crescândă a unor medii de informaţii, care nu au uitat cât au luptat împotriva antecesorului Mircea Sandu, ba chiar l-au luat pe junele Răzvan în braţe, aşteptând un moment de cotitură care să le permită ofensiva. Nu în favoarea „Naşului”, imposibil de reînscăunat: Mircea Sandu trebuia schimbat, dar nu a fost schimbat cu cine trebuie, când avem o faimoasă Generaţie de Aur la cotitură.

Oleacă de istorie: tartor al FRF din 1990 până în 2014, timp de 24 de ani – ceea ce constituie un record european – fostul atacant tricolor Mircea Traian Sandu n-a fost deloc la început pe post de oaie neagră. Din contra, la început s-a arătat un preşedinte dinamic şi ani de zile a fost perceput ca fiind „managerul ales” al Generaţiei de Aur. Folosindu-se de acest trend, înainte de a se lăsa pe tânjala delicateţilor, „Naşul” ici-prieten, ici rival cu nelipsitul „Corleone” (Dragomir de la Ligă) şi-a întărit poziţia de la UEFA ajungând vicpreşedinte. Profitând de longevitatea în funcţie, de prieteni europeni sus-puşi („my friend Mario”Lefkaritis, Villar), Mircea Sandu a reuşit unele lucruri bune chiar pe porţiunea descendentă a caracteristicii: aducerea Euro 2021 şi a unei finale europene la Bucureşti, construcţia centrului de la Mogoşoaia, plus o acţiune mai puţin vizibilă: descotorosirea de influenţa nefastă a fraţilor Becali. Semnificativă este campania electorală din 2006, în care s-a confruntat cu un adversar redutabil, internaţionalul Gică Popescu, văzut drept net favorit. Sandu a reuşit să deturneze oameni importanţi din Generaţie, ca Ionuţ Lupescu şi Florin Prunea, dar şi majoritatea electorilor din ţară, cu un argument simplu ca bună-ziua: „vreţi să revină clanul Becali la putere?”.  Şi soarta alegerilor s-a întors.

În 2014, Răzvan Marian Burleanu era prea crud (cu toată experienţa sa în minifotbal), prea „minicandidat” (vorba predecesorului), pentru ca să se lupte cu puternicul Gică Popescu, susţinut făţiş de fostul său rival, Mircea Sandu. A intervenit însă faimoasa condamnare a „Baciului” în dosarul transferurilor ilegale, decizie nu atât de criticabilă prin ea înseşi (în fond, Gică şi-a recunoscut, cinstit şi lăutăreşte, culpa), ci prin momentul ei. Poate că a fost o decizie luată politic, la comanda lui Vasile Nu-ştiu-cum, asta încă nu s-a dezvăluit oficial,însă Burleanu s-a trezit peste noapte mare boss la FRF.

Primul mandat al lui Burleanu la FRF a fost o neîmplinire. Răzvan a fost mai mult preocupat de creşterea puterii sale personale la Casa Fotbalului şi a influenţei la curtea europeană de la Nyon.Şi dacă realizările sale în domeniul fotbalului românesc au fost aproape zero barat, Burleanu şi-a dovedit puterea la următoarele alegeri, împotriva unui adversar mai titrat, pogorât de la UEFA, şi infinit mai respectat : Ionuţ Lupescu. Fără a fi nevoie de vreun „Vasile Nu-ştiu-cum”, Burleanu l-a zdrobit pe „Kaiser” din primul tur. Iar în mandatul următor, au început să se vadă şi niscai realizări în mişcarea browniană de la FRF; vreo câteva calificări la juniori (cu memorabila semifinală europeană din 2019), regula U21 (fără de care, poate, talentatul Petrila ar fi acum jucător de bază la Unirea Dej) şi, mai ales, obligativitatea cluburilor din Liga I să aibă academii de juniori, ceea ce a făcut ca povara creşterii de talente să mai uşureze umerii lui Gică Hagi. Fireşte mai sunt multe de făcut şi multe s-au soldat cu pas săltat prin străchini şi în cel de-al doilea mandat.

Al treilea este, însă, decisiv. Balanţa negativă din 2018 şi cea sensibil echilibrată de acum ar trebui să ia o direcţie pozitivă în ultimul mandat (cel puţin teoretic) al lui Răzvan Burleanu la Casa Fotbalului. Şi nimic n-ar putea fi mai folositor şi mai închizător de guri rele decât o calificare a naţionalei mari, dublată de o prestaţie corespunzătoare la un turneu final. Nici măcar Vasile Nu-ştiu-cum n-ar putea face mai mult decât atât!