Decesul studiului limbii latine în învăţămîntul românesc (I)

Pentru „a marca“ acest eveniment istoric, socotisem potrivit să retipăresc un articol pe care l-am scris în urmă cu un deceniu, articol al cărui conţinut îşi păstrează actualitatea. Între timp, nişte controversate măsuri manageriale prin universităţi, justificate în sine din raţiuni strict economice, dar inacceptabile în orizontul peren al supravieţuirii limbilor clasice ca fundament al culturii şi al identităţi naţionale, par să fi trezit reacţii de auto-apărare în rîndurilor unor intelectuali conştienţi de caracterul ireparabil al măsurilor dezastruoase întreprinse. Între luările de poziţie ale unor „ultimi mohicani“, care s–au pronunţat în această materie, remarc analiza vechiului meu prieten şi comiliton Alexander Baumgarten, profesorul clujean, accesibilă rapid la adresa aceasta: AICI.

Alexander este un spirit irenic şi constructiv, dispus întotdeauna să „mai lase de la el“ pentru ca interesul colectiv sau cel public să cîştige. De data aceasta analiza sa este neobişnuit de aspră şi precisă. Dintre numeroasele formulări percutante şi memorabile reţin cîteva, expresive prin sine: „chiverniseală provincială“, „slaba noastră simţire identitară“, „lupta recentă a ministeriaţilor contra marilor universităţi din România, porniţi să slăbească energia urcării în clasamentele internaţionale ale acestora“, „lipsa de apetit în construcţia unui stat de drept“, „cantonarea României, din punctul de vedere al educaţiei, într-o etapă de imposibilitate de depăşire a unui mimetism strâmb şi autocontra­dictoriu a tot ce se petrece în universităţile din fluxul principal al cunoaşterii internaţionale“, „imposibilitatea generaţiilor următoare de intelectuali absolvenţi ai universităţilor care au prigonit limbile clasice de a avea acces la sursele comune culturii din care se revendică“.

Ca să nu mai lungesc vorba şi fără să-mi fac iluzii că vor fi luate măcar în discuţie de către decidenţi, îmi fac datoria şi propun nişte măsuri instituţionale concrete, care, o dată întreprinse, ar împăca şi capra şi varza, adică ar concilia necesitatea absolută, de ne-negociat, a supravieţuirii studiilor clasice cel puţin în cele 3-4 universităţi mari ale ţării, pe de o parte, cu rigorile economice ale finaţării publice a învăţământului superior, pe de altă parte. La Universitatea din Iaşi, de exemplu, politica nepăsătoare, inconştientă şi păguboasă a lui „après moi le déluge“, practicată de ultimii responsabili direcţi (şefi şi membri ai catedrei de specialitate), a sfidat cu cinism bunăvoinţa colegilor din facultate şi a factorilor de decizie (decanat, senat, rectorat), dispuşi cu toţii la sacrificii colective, pentru sprijinirea „disciplinelor orhidee“, precum secţia de studii clasice (latină şi greacă). Şi acest fapt, aparent minor, al dezinteresului clasiciştilor, a contribuit, alături de „politicile“ oarbe şi antinaţionale ale succesivilor miniştri ai învăţământului, la dezas­trul actual. Da, la Universitatea din Iaşi, studiul limbilor şi culturilor clasice, greacă şi latină, este amenin­ţat cu dispariţia! Dar întrebările esenţiale, pe care nu prea îndrăzneşte nimeni să le pună explicit sînt următoarele: Care sînt personalităţile de marcă, de suprafaţă ştiinţifică şi vizibilitate internaţională, care reprezintă astăzi (si de bune decenii!) clasicismul ieşean? Care sînt realizările de excepţie, personale sau colective, ale reprezentanţilor concreţi ai catedrei de specialitate? Unde sînt performanţele pe care le reclamă statutul însuşi al unei cariere universitare? Manuale de limbi clasice adaptate spiritului vremii? Dicţionare, tratate, serii coerente ediţii sau de traduceri din marii autori ai literaturilor clasice, greacă şi latină? Unde sînt toate acestea? Sau măcar cîteva articole serioase şi consistente publicate în reviste de prestigiu? Unele investiţii private „generoase“ în mobilier şi decoraţiuni (nici măcar un set de „uzuale“ utile, dicţionare, tratate, colecţii de publicaţii!) sînt praf în ochii profanilor, jignitoare în fond, precum „ajutoarele“ din anii ’90, iar rezultatul intră în sfera „cabinetelor metodice“ de prin liceele de odinioară, prinse în hora „întrecerii socialiste“ sau a Cântării României, prin care îşi justificau nulitatea fel de fel de oportunişti, inspectori, directori, şefi de catedre sau simpli executanţi. Ce li se oferă celor cîţiva tineri dispuşi în fiecare an să rişte o carieră în sfera studiilor clasice? Mai nimic, cursuri şi seminarii de nivel necesarmente scăzut, căci cine poate fi, fără riscul derizoriului, specialist în de toate, fonetică istorică latină, lexicologie latină, gramatică latină, cultură şi civilizaţie latină, literatură latină dar şi … metodica predării limbii latine? Ca să nu mai vorbim de disciplinele paralele focalizate spre limba greacă!

Fantomatica catedră de clasice funcţionează actualmente într-un anonimat deplin, în cadrul departamentului de limbi străine, alături de engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi rusă şi este formată din doar trei membri titulari (un conferenţiar, un lector şi un asistent). Aceştia trei, împreună cu alţi cîţiva colaboratori externi, în regim de „plată cu ora“, trebuie să acopere disciplinele diverse şi numeroase ale unei secţii cu două specializări, latină şi greacă. Nu trebuie să fii specialist ca să îţi dai seama de nefirescul situaţiei. Cum pot oare cîteva persoane, oricît de harnice, devotate şi bine pregătite ar fi, să acopere multe discipline diverse corespunzătoare curriculum-ului filologic tradiţional: două lingvistici, latină şi greacă (fonetică, lexicologie, morfologie, sintaxă) şi două literaturi (cele mai importante din istoria literaturii universale!). Ca să nu mai vorbim despre necesarele şi indispensabilele seminarii şi cursuri practice de învăţare şi adîncire a celor două limbi. În plus, într-o manieră, nu ezit să o denumesc iresponsabilă, a mai funcţionat şi un masterat de latină/greacă; cu discipline de înaltă specializare, toate acoperite de aceleaşi puţine persoane. Aşadar, organizarea a trei ani de studii plus doi ani de masterat a generat o cantitate enormă de ore didactice, oferite cîtorva studenţi, trei-patru, cel mult, pentru fiecare an. Toată această enormă cantitate de activităţi, cuantificată în ore convenţionale, a fost copios finanţată ani la rînd, pe baza generosului principiu, pe care şi subsemnatul l-a susţinut cu tărie, inclusiv în senat şi în faţa factorilor de decizie, că „o universitate onorabilă nu poate exista fără studiul limbilor clasice“. Foarte lucrativ, se pare, pentru protagonişti, mecanismul a funcţionat fără să producă, departe de prestigiul simbolic scontat, nici măcar cîţiva profesori secundari de limbi clasice, care, oricum, nu ar fi avut unde să predea prin liceele patriei actuale!

Ce ar fi de făcut? Sugerez renunţarea la mentalitatea rentier-parohială a „clasiciştilor“ actuali şi responsabilizarea lor totală. Acest deziderat ar putea fi stimulat prin măsuri organizatorice înţelepte, sugerate de tradiţie şi de bunele practici internaţionale. Ineficienta „secţie de latină/ greacă“ ar putea fi desfiinţată (treptat, desigur, pentru a-i proteja pe actualii studenţi), iar în locul ei s–ar putea crea un departament distinct, fie în cadrul facultăţii de litere, fie ca departament interdisciplinar autonom în cadrul universităţii. Actualii angajaţi ar fi cuprinşi, desigur, potrivit legii, în noua structură organizatorică. Denumită „departament de limbi clasice“, noua entitate ar putea oferi un pachet compact, raţional conceput, tuturor studenţilor Universităţii, nu doar celor de la Litere. Putînd fi considerate fie „specialitate principală“, fie „specialitate secundară“, studiile clasice s-ar putea cupla cu orice altă disciplină din Universitate, de la orice altă facultate, prioritar cu acele discipline pentru care cunoaşterea limbilor clasice este binevenită sau chiar necesară: filologia, filosofia, dreptul şi teologia. Sunt absolut sigur că numărul studenţilor intresaţi de asemenea duble specializări ar fi surprinzător de mare, realizîndu-se astfel, pe cale „naturală“ numărul de studenţi ceruţi pentru formaţii de studiu viabile, potrivit legii. Calitatea ofertei didactice şi a procesului de predare-învăţare ar creşte spectaculos, risipa de resurse s-ar stopa. În ipoteza că planul propus de mine este viabil, se ridică două întrebări grave. Prima întrebare: Ce anume sau cine anume s-a opus şi se opune unei asemenea reforme punctuale? A doua întrebare: Cine ar urma să pună în practică acest „miracol“. Răspunsul la prima întrebare: se opune cunoscuta inerţie a mecanismelor învechite şi se opun de asemenea cei care ar urma să îşi piardă privilegiile. Răspunsul la a doua întrebare îl aflăm în buna tradiţie a universităţii humboldtiene: concurs internaţional pentru ocuparea postului de profesor/şef de departament. Pe baza unei experienţe atestate în domeniu şi a unui proiect managerial adecvat situaţiei, sprijinit de conducerea universităţii şi corect remunerat, acesta va şti ce va avea de făcut.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi