Descentralizarea propagandei

Zi de zi, opinia publică internaţională este informată despre isprăvile numeroşilor exponenţi mai mult sau mai puţin oficiali ai propagandei Kremlinului, cu referire la războiul din Ucraina – considerat a fi partea vizibilă a unui conflict mult mai amplu, între Rusia şi duşmanii ei occidentali. Demnitari de toate rangurile, oameni din presa mainstream ori aşa-numiţii „bloggeri militari” sunt principalii emiţători ai mesajelor de acest tip. Lor li se adaugă, desigur, armata de militanţi de pe Facebook, Twitter sau alte reţele sociale, asupra cărora nu vom insista aici, dar al căror efort intensifică impresia ce va fi discutată în acest text: propaganda este menită în mică măsură să convingă, şi în foarte mare măsură să înfricoşeze.

Chiar dacă nu cunoşti limba rusă şi nu ai un acces nemijlocit la spaţiul comunicaţional din acea ţară, fiind nevoit să te bazezi pe relatările apărute în mass media occidentale sau pe reţelele sociale, mesajul extrem de radical îţi parvine şi, cel mai adesea, te influenţează. Spre exemplu, dacă eşti tentat să faci comparaţia cu propaganda din vremea comunismului (până la reformele lui Mihail Gorbaciov şi noua destindere în relaţia cu Vestul), observi că cea de astăzi este mai virulentă şi mai sălbatică. Desigur, perioada sovietică ar trebui divizată în mai multe faze distincte, iar unele au fost caracterizate de tensiuni extraordinare în relaţia Est-Vest. Dar, chiar şi atunci, discursul propagandistic se contura ca un produs al unor calcule politice mai ample, efectuate de singura entitate învestită cu asemenea puteri: conducerea superioară a Partidului Comunist. Pentru cetăţeanul obişnuit care trăia de cealaltă parte a Cortinei de Fier, asemenea cuvinte puteau fi cu siguranţă ameninţătoare, dar persista convingerea că, în ultimă instanţă, situaţia putea fi rezolvată prin dialog între conducători înzestraţi cu instinct de conservare. Uniunea Sovietică se înfăţişa ca adversar ireductibil, dar nu iraţional.

Astăzi, avem de a face cu o evidentă lipsă de coordonare (sau de un eşec lamentabil al coordonării) a mesajelor de acest tip. Era digitală face ca ele să vizeze, simultan, destinatari interni şi externi – nu mai este posibilă acea segmentare ce încă se putea realiza în anii 1980. Apoi, inexistenţa unei ierarhii instituţionale face ca în acest mediu să se instaleze un „laissez-faire” ce duce la o proliferare cantitativă ce conduce, frecvent, la diminuarea calităţii. Dacă am lua de bune intenţiile şi prognozele exprimate în materialele de propagandă, ne-ar veni greu să înţelegem ce vrea Rusia, de exemplu, de la Europa Occidentală: dominaţie economică? Reconvertire la valorile tradiţionalist-autoritare? O simplă coexistenţă paşnică, după restabilirea statutului de mare putere al Rusiei? Sau, în caz extrem, distrugerea adversarului? Evident că pentru est-europeni apare şi întrebarea dacă Moscova încearcă să refacă situaţia de dinainte de 1989.

Pe plan intern, scopul ieşirilor propagandei pare a fi în primul rând accentuarea fricii. Convingerea a intrat în plan secund – ceea ce nu înseamnă în niciun caz că agenţii enumeraţi mai sus ignoră elementul convingerii. În definitiv, acesta este ambalajul obligatoriu pentru a fi observaţi şi gratulaţi de către putere, iar faptul că există milioane şi milioane de ruşi care susţin sincer, instinctiv, linia Kremlinului îi încurajează să apese această pedală. Dar centrală este accentuarea fricii, pentru că oamenii speriaţi sunt nu doar supuşi mai umili, ci şi telespectatori (sau followers) mai fideli şi mai febrili. Frica de Kremlin şi de ceea ce li s-ar putea întâmpla dacă fac opinie separată este esenţială, iar puterea face tot posibilul să o susţină, întărind caracterul autocratic al statului. Dar nu trebuie uitată nici frica de ceilalţi, pe care puterea despotică o atenuează asigurându-şi supuşii că va veghea la securitatea lor. Aici, contribuţiile agenţilor non-guvernamentali ai propagandei sunt extrem de valoroase. Accentuarea pericolului extern şi intern se face în moduri mult mai imaginative şi mai scandaloase decât reuşiseră să o facă, la vremea lor, comuniştii sovietici. Pe acest fond vine mesajul ferm al puterii politice, care este mult mai eficace în lupta cu propriii cetăţeni decât în cea cu ucrainenii care îşi apără propria ţară.