Despre calendarul electoral

Discuţiile despre calendarul electoral al anului 2024 îi lasă indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, dar sunt interesante dintr-o perspectivă analitică: ele reflectă degradarea procesului democratic din ţara noastră, în ultimii ani. Desigur, România a fost mereu deficitară în această privinţă, aşa cum au confirmat-o toate cercetările comparative întreprinse în ultimele trei decenii. Din păcate, există riscul ca în acest an să asistăm la o depăşire nepermisă a cadrului general în care guvernul – în fapt, partidele din coaliţia guvernamentală – fixează datele consultărilor electorale.

După cum se ştie, singura certitudine o reprezintă alegerile europene, programate pentru 9 iunie. În rest, puterea are o oarecare marjă de manevră, în interiorul prevederilor constituţiei şi legilor organice care reglementează funcţionarea autorităţilor publice. Problema este că acest spaţiu este prea restrâns pentru atingerea obiectivelor PSD şi PNL – pentru ultimul, o succesiune favorabilă este chiar esenţială, liberalii părând dispuşi să le ofere partenerilor concesii semnificative, la schimb. Vom vedea, foarte curând, dacă ideea cumulării scrutinului european cu cel local va obţine sprijinul politic necesar din partea PSD.

Ideea de a vota în iunie pentru noile autorităţi locale, urmând ca ele să-şi înceapă mandatul în septembrie, nu pare a contrazice legea fundamentală, deşi ar fi interesant de văzut cum va răspunde Curtea Constituţională previzibilelor sesizări formulate de opoziţie. Din punct de vedere al calităţii democraţiei, însă, există două probleme serioase.

În primul rând, într-o democraţie, alegerile reprezintă cumpăna între mandate. Ele trebuie să se desfăşoare cât mai târziu, spre finalul mandatului titularilor, pentru ca cetăţeanul să poată lua în calcul, înainte de a depune buletinul în urnă, cât mai multe elemente din comportamentul lor politic. Şi trebuie urmate, cât de repede posibil, de învestirea în funcţii a celor desemnaţi prin alegeri. Nu este normal ca vechea garnitură de lideri locali să rămână în funcţii un timp îndelungat după alegeri, pentru că în acel interval ei se pot simţi scutiţi de responsabilitatea faţă de electorat. (Faptul că o bună parte din titulari îşi conservă poziţiile în urma alegerilor nu înlătură acest argument.) Şi nu este normal ca noua garnitură să aştepte mult timp până la preluarea mandatului, pentru că interesul public ar fi ca ea să-şi intre în atribuţii cât de repede posibil, înainte ca rezerva de legitimitate dobândită prin alegeri să înceapă să se epuizeze.

Se poate discuta dacă trei luni reprezintă un interval care să justifice îngrijorarea exprimată mai sus. E vorba, în definitiv, de o şaisprezecime din mandatul unui ales local. Nu pot exista nici justificări legate de procesul de tranziţie: misiunea unui primar sau preşedinte de consiliu judeţean este ceva mai simplă decât cea a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, pentru care tranziţia poate dura maximum optzeci de zile.

Desigur, consideraţiile de acest tip nu anulează argumentele practice în favoarea comasării, în primul rând costurile reduse şi şansele ca alegerile pentru Parlamentul European să aibă parte de o prezenţă sporită, datorită suprapunerii cu cele locale. Tot în această direcţie, poate fi pusă între paranteze preferinţa Bruxelles-ului ca europarlamentarele să nu se desfăşoare simultan cu alegeri interne. Ceea ce nu acceptă instituţiile UE este suprapunerea cu legislativele şi prezidenţialele; în privinţa localelor, nu s-a obiectat în niciun fel în 2019, când Republica Irlanda le-a cuplat – în plus, a programat în aceeaşi zi şi o altă consultare de interes pentru electorat: un referendum privind relaxarea condiţiilor (foarte aspre) ce trebuie îndeplinite în perspectiva obţinerii divorţului. Dat fiind riscul ca, pe întregul continent, formaţiunile eurosceptice şi extremiste să profite de prezenţa scăzută la vot, specifică alegerilor europene, n-ar fi exclus ca de la Bruxelles să vină chiar încurajări discrete în direcţia suprapunerii cu localele.

Ironia face ca România să fie o ţară în care este aproape imposibil, din punct de vedere politic, să declanşezi alegeri legislative anticipate – un proces cât se poate de legitim, într-o democraţie (Norvegia este singura democraţie parlamentară consolidată din Europa unde nu este prevăzut un asemenea mecanism). Dar, pe de altă parte, jocul cu datele de organizare a scrutinelor rămâne un veritabil sport naţional, consideraţiile politice egoiste fiind ascunse în spatele declaraţiilor despre interesul public.

În aceste condiţii, de mirare ar fi relativa stabilitate a momentelor electorale interne, până la bulversările din anul 2020, din cauza pandemiei. Singurul moment cu adevărat problematic a fost cel din 1992, când partidele domnilor Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu îşi dau mâna pentru a împinge alegerile legislative şi prezidenţiale din iulie, în septembrie (se ştie, doar primul a profitat, cel de-al doilea ratând şi intrarea în parlament), după care tranziţia spre lunile mai reci a fost graduală. În privinţa localelor, după votul din februarie 1992, a fost dorinţa tuturor partidelor importante ca ele să se desfăşoare într-un cadru mai optimist, la început de vară. De atunci şi până în 2020, toate încercările de a manipula calendarul electoral au eşuat. Vom vedea curând dacă avalanşa de consultări din acest an va duce la un mai mare echilibru sau, din contra, la noi incertitudini.