Despre cei 2 R

A scrie cu întârziere despre evenimentul numărul 1 din ultima vreme în fotbalul românesc este un nonsens din moment ce mediile de informare sunt inundate (înecate) cu aventura diasporeanului nostru Radu Drăguşin cu Tottenham. Bineînţeles este clasificat transferul în raport cu reperele Chivu-Mutu (deşi s-au cam schimbat banii în ultimii peste 20 de ani, nu?), se caută algoritmi de echivalare în biblia Transfermarkt, dar mai presus, tronează „cestiunea arzătoare la ordinea zilei”: va fi, oare, Răducu nostru, titular de drept la „Spurs” cum fuse la grifonii genovezi sau va întregi lungul şir de decepţii în domeniu devenite obişnuinţe în cele două decenii din urmă? Se vorbeşte prea puţin despre ceea ce diferenţiază cazul lui Drăguşin de celelalte; deşi născut pe Dâmboviţa, Radu este format ca fotbalist în străinătate şi nu la Ancona sau Cremonese, ci la Bătrâna Juventus, care – cu toate păcatele ei – reprezintă și o puternică academie de fotbalişti de clasă. N-o fi chiar un superstar Radu al nostru, chiar şi ca fundaş mai are multe de învăţat în afară de dârzenie, dar cât a învăţat a deprins respirând şi transpirând la antrenamente alături de monştri sacri precum Bonucci, Chiellini ori Barzagli. Iar în Peninsula Italică cizelarea talentelor este o religie. Un fotbalist de pe la noi, cu ceva activităţi în Belgia, Alin Stoica, aruncă anatema asupra lui Hagi, spunând că Drăguşin n-ar fi ajuns aşa departe dacă ar fi fost crescut la academia din Ovidiu. Dincolo de maliţia (regretabilă), Alin are dreptatea lui; aproape niciun talent format la Viitorul (Farul) nu a reuşit consacrarea în Vest. Am putea extinde afirmaţia şi la alte locuri din România unde (zice-se că) se şlefuiesc talente, dar spre deosebire de altele, pe Litoral s-a realizat producţie bună de uz intern, chiar dacă nu prea valabilă la export. De obicei, tânărul fotbalist român pleacă din ţară să cucerească citadelele Europei cu statul de maxi-ultra-mega-giga-vedetă şi când ajunge acolo, are surpriza să fie ţinut pe tuşă până se pune la punct cu condiţia fizică, unde, cu toţi petreştii, dorineii, şumudicii şi grozavii noştri, diferenţa faţă de Vest este imensă. Urmarea e că vedetuţa noastră sătulă de echipa a doua sau (în cel mai fericit caz) banca de rezerve, cade în ligheanul cu melancolie. Chiar Mutu spune că păcatul său de la Chelsea a fost consecință a decepțiilor pe plan fotbalistic, deși Adi n-a cam fost rezervă de profesie. Clubul mumă îl mai împrumută pe românaș pe unele conclauri ca să joace copilu' să nu se piardă şi în cel mai fericit caz vedetuţa se întoarce acasă la reciclare, recondiţionare, domeniu în care Hagi este expert. Credem că pe lista unor astfel de decepţii primul a fost Nicolae Dică, care plecat din postura de vedetă stelistă a Ligii Campionilor n-a făcut faţă nici la modesta Catania. Ultimul, Raul Opruţ, un fundaş aflat anul trecut pe lista lui Iordănescu, a cerut să se întoarcă din Belgia la matca din Sibiu pentru a avea şanse să joace la Euro 2024. De multe ori, aceşti tineri optimişti înainte de a fi trişti sfârşesc în a vâna un contract bănos prin Golf sau prin îndepărtata Chină. Cert este că între Radu Drăguşin (încă departe de etalonul său Virgil Van Dijk) şi produsele noastre de import, diferenţa e majoră şi este determinată de abordarea spinoasei probleme a creşterii talentelor.

Şi astfel ajungem la al doilea R al istorisirii noastre, Răzvan Burleanu şi la ajutorul său mai vârstnic, Mihai Stoichiţă. Ambii se plâng că „nu vine nimic din urmă”, dar încearcă deocamdată, cu puţin succes, să mişte ceva. Regula U21, apoi limitarea numărului de străini extracomunitari la echipele din eşaloanele fruntaşe (cu voie de la împărăţia de la Nyon), stimularea pozitivă a cluburilor care produc jucători pentru naţionalele tinere, nu-i de ajuns. Burleanu doreşte acum o limitare drastică a numărului de străini într-un meci, mai întâi la şase şi apoi la cinci şi dacă nu există pericolul unui caz Bosman în România, soluţia ar putea fi fericită. Cu Academiile e mai greu; cluburile (semi)profesioniste din ţară, cluburi în majoritate finanţate din bugetul public de primari dornici de ciolan, strâmbă din nas sau driblează problema situând-o la nivelul de tichie de mărgăritar. Din acest motiv, şlefuitorii autohtoni de talente, atâţi cât sunt, sunt plătiţi prost şi nu-şi bat capul, nici cu şlefuirea, nici cu pregătirea fizică, asta ca să evităm marota cu „selecţia pe pile”, deloc lipsită de veridicitate în unele cazuri. Şi ajunşi dincolo, jucătorii care îi fac fericiţi pe conducători, trec prin adaptarea pomenită cu tot tacâmul: banca de rezerve, echipa secundă, împrumutul ş.a.m.d. Ce facem pentru ca fotbalul românesc să crescă Drăguşini din producţie proprie ca să nu alcătuim naţionala exclusiv din românii de pe coclauri, foarte puţini şi departe de ochii selecţionerilor? Depinde mult de managerii publici şi privaţi din ţară care trebuie convinşi de ceea ce în ţările cu fotbal avansat se ştie de mult. Centrele de Copii şi Juniori nu sunt corvezi,nu sunt tichii de mărgăritar, ci surse de profit. De aceea, acolo nu este nevoie de măsuri, stimulative sau prohibitive, în domeniu.