Despre iertare şi limitele ei

Nu cu multă vreme în urmă rula la televiziunea română, bucurându-se de o nemeritată audienţă, emisiunea „Iartă-mă”. Ca în multe alte cazuri, ne referim la un show trucat în care protagoniştii erau interesaţi mai degrabă de cadourile sponsorilor şi de popularitatea de cartier, obţinute prin mimarea unor sentimente copleşitoare, decât de exprimarea unor frământări reale. Cu toate acestea, telespectatorii urmăreau cu sufletul la gură cum el primea plângând iertarea ei. Sau invers.

Probabil, nimeni dintre fanii acelui spectacol sfâşietor nu bănuia că planeta însăşi va semna un contract de franciză cu genialii producători ai emisiunii. Ceva semne bizare au apărut totuşi: în faţa electoratului din România, cu lacrimi în ochi, Liviu Dragnea şi-a cerut iertare criminalilor, pedofililor, violatorilor şi tâlharilor, iar coaliţia PSD-ALDE-UDMR i-a eliberat voioasă din puşcării. Ca să-i reintegreze în câmpul muncii.

Dar show-ul înregistrează un succes teribil mai ales în străinătate. Recent, celebrul Pep Guardiola, fotbalist şi antrenor format în arena strălucitoarei FC Barcelona, a afirmat că toţi ar trebui să ne cerem iertare populaţiei de culoare pentru răul pe care i l-am pricinuit de-a lungul veacurilor. Recunosc – declaraţia sa m-a contrariat din cel puţin două motive. Primul: ce legătură am eu, urmaş de răzeşi, ce-şi lucrau singuri şi din greu pământul, cu ororile săvârşite de alţii, în timpuri şi spaţii atât de depărtate de mine? Şi doi: dacă tot l-au pălit mustrările de conştiinţă pe catalan, nu ar fi fost mai sănătos să-şi toarne cenuşă în cap pentru atrocităţile comise de conchistadorii spanioli, ce au exterminat, cu secole în urmă, câteva milioane de nativi ai Americilor? Mă rog, admit că nici indienii ăia nu erau uşă de biserică, fiindcă la rândul lor se dedau unor practici îngrozitoare, ucigând, torturând şi schilodind rude, prieteni şi duşmani de-a valma şi fără niciun fel de milă. Cel mai des, cu scopul de a aduce ploaia!

Şi fiindcă tot veni vorba de biserică mă întreb cum vor reacţiona popii dacă moda iertărilor va lua avânt şi la noi. Pe la 1860, aşadar imediat după unirea principatelor, mănăstirile deţineau suprafeţe colosale de teren pe care erau puşi să muncească în condiţii mai mult decât mizerabile zeci de mii de robi ţigani. Îşi va cere iertare patriarhul Daniel în faţa acestor oropsiţi ai sorţii? Or, ştiind mai bine ca oricine că adevărata (po)căinţă înseamna la origine a te întoarce pentru a-ţi îndrepta greşeala, va împărţi BOR uriaşa sa avere tuturor celor de care a profitat în ultima mie de ani? Mă îndoiesc. Şi iertarea asta are limitele ei. Iar ce mă miră cel mai tare este că fiecare vede doar nedreptăţile pe care le-au comis alţii. Aşa că s-ar putea să reapară Ion Iliescu certându-ne că nu ne-am cerut iertare fiindcă am întinat idealurile comunismului.

Unii sugerează că totul a pornit de la uciderea infractorului afro-american George Floyd de către un poliţist alb, brutal şi imbecil. Fals! În realitate, oamenii sunt pe cale de a o lua razna din motive de plictiseală asezonată cu o porţie substanţială de ipocrizie. Şi nu de azi ori de ieri. Orice s-ar spune, umanitatea stagnează de vreo 30 de ani şi mai bine, captivă într-o lume ce şi-a epuizat rolurile şi scenariile de calitate. Azi, totul pare second hand: şi artele, şi politica, şi viaţa cotidiană. Au dispărut idealurile şi eroii. Au murit visele frumoase. Ne invadează, în schimb, dăncilele şi ciolacii. Şi gadgeturile care ne prostesc. Şi mărfurile otrăvitoare. E timpul prielnic pentru reapariţia extremiştilor. Pentru reinventarea monştrilor. Ne apropiem încetul cu încetul de clipa când oamenii îşi vor sparge din nou capetele. Dar nu cred că-şi vor spune unii altora „iartă-mă!”. 

Publicitate și alte recomandări video