Despre marea coaliţie (I)

Din motive evidente şi întemeiate, continuarea funcţionării marii coaliţii PSD-PNL, printr-o rotaţie reciproc acceptabilă în funcţia de prim-ministru, precum şi eventualitatea ca ea să fie prelungită după alegerile legislative şi prezidenţiale din 2024  reprezintă teme majore de preocupare pentru clasa politică românească. Din perspectiva conducerilor şi bazei celor două formaţiuni menţionate, ar fi factorul decisiv în configurarea campaniilor electorale de anul viitor. Pentru opoziţie – mai corect ar fi „pentru ambele opoziţii”, întrucât demersurile USR şi AUR nu au cum să conveargă – ar fi de presupus că ruperea ei ar putea deschide drumul uneia sau alteia dintre cele două formaţiuni către participarea la guvernare.

Aşa cum era de aşteptat, din rândul liderilor de rang mijlociu din PSD şi PNL au apărut, periodic, reacţii negative mai mult sau mai puţin directe la adresa celuilalt partener (facem abstracţie, pentru moment, de rarele atacuri împotriva UDMR, cel de-al treilea participant la coaliţia guvernamentală). Dar, din câte se observă, aceste tensiuni au fost mult mai mici decât s-ar fi putut anticipa în momentul în care liberalii şi preşedintele Iohannis au luat decizia de a scoate USR de la guvernare şi de a-i invita pe social-democraţi să le ia locul. Este adevărat că timpul petrecut împreună a fost destul de scurt, dar trebuie remarcată capacitatea celor două conduceri de a atenua sau chiar sufoca nemulţumirile anumitor organizaţii din teritoriu. De altfel, dacă se va concretiza şi cea de-a doua etapă a colaborării, cea în care PSD va prelua funcţia de prim-ministru, iar marea coaliţie va supravieţui până la scrutinul legislativ, se va putea vorbi de un veritabil record: o funcţionare îndelungată (aproape o întreagă legislatură) a unei mari coaliţii post-electorale la vârf, fără ca parteneriatul între liberali şi social-democraţi să se prelungească obligatoriu şi în jos, în structurile politice judeţene şi locale.

Cu siguranţă că, pentru foarte mulţi membri şi simpatizanţi ai PSD şi PNL, actuala formulă nu este nici sustenabilă, nici agreabilă. Dar războiul din regiune, izbucnit la foarte scurt timp după instituirea guvernului de mare coaliţie, a validat intuiţia şefilor lor politici. De altfel, sunt şi destui observatori independenţi care ar fi de acord că suspendarea ostilităţilor între „cei doi mari” serveşte, în această perioadă, intereselor mai înalte, de stabilitate politică şi guvernamentală. Nu este, însă, deloc clar dacă acest argument va putea fi folosit şi după scrutinul din 2024: de ce nu ar fi capabilă România să-şi desfăşoare, pe termen mediu şi lung, viaţa democratică normală, cu duelul majoritate-opoziţie, chiar şi în condiţiile prelungirii războiului ruso-ucrainean?

Aici, discuţia ar urma să se poarte nu atât pe marginea subversiunii politice ruse, cât pe tema costurilor economice neprevăzute pe care viitoarele guverne s-ar vedea silite să le înfrunte. Cel puţin deocamdată, deschiderea pe care anumiţi politicieni din ambele partide o dovedesc faţă de ideea prelungirii colaborării ar trebui explicată prin dorinţa de a minimiza riscurile electorale ale guvernării, într-un mediu internaţional extrem de volatil. Vom vedea dacă această temă va persista în discursul public al liberalilor şi social-democraţilor şi în partea secundă a actualului acord de guvernare, cea în care funcţia de prim-ministru va reveni PSD.

În esenţă, aşadar, în următoarele luni ar trebui să observăm o continuare a disponibilităţii de colaborare armonioasă, cu condiţia ca nici PSD, nici PNL să nu se confrunte cu scăderi abrupte în sondajele de opinie, iar povara electorală a guvernării să pară a fi împărţită echitabil. În prezent, situaţia de securitate este principalul catalizator al acestui aranjament, dar nu trebuie să uităm că el a apărut din motive strict interne. În textul de săptămâna viitoare va fi oferit argumentul potrivit căruia, în momentul joncţiunii PNL-PSD la guvernare erau active acele forţe care au determinat şi în trecut suspendarea logicii de competiţie între cele două partide: pentru liberali, afirmarea unei forţe capabile să le ameninţe dominaţia asupra „jumătăţii” de spectru politic pe care au dorit mereu să o controleze singuri; pentru social-democraţi, ascensiunea unui partid populist care le-ar putea răpi cele câteva procente primite constant de la electoratul sensibil la mesaje de acest gen, procente fără de care, pentru PSD, primul loc în clasament nu înseamnă întotdeauna victorie.